Singur

Mai stai de vorbă, Doamne, și cu mine

să-mi spui ce faci în cerul Tău ascuns,

cine te-ntreabă dacă-Ți este bine

când greul Tău rămâne nepătruns.

Te doare și pe Tine când părinții

se fac mai mici și-apoi se duc pe rând,

când aripile lor le poartă sfinții

și prin copii trec zilele plouând?

Cu cine plângi când noaptea Ți-e prea mare

și crește-n jurul Tău numai pustiu,

când curg în oameni ierni fără ninsoare

și clopotele cheamă a târziu?

Ai pus în noi și pace, și povară,

ne-ai dat fântâna-n care Tu Te vezi

și vise, să ne vindece de seară.

Dar spune-mi, Doamne, Tu la ce visezi?

Floare de soare

De unde începe în tine o vară

și unde se-ntoarce un vis de ninsoare

când puntea s-a rupt peste apa amară

și ceasul e gol, și târziul te doare?

E marea acum în apus rană vie

și plânge pe țărm un copil de-altădată;

nisipul să-i mângâie pașii nu știe –

sub tălpi îi îngroapă tăcerea sărată.

Mai crește în oameni pustiu câteodată,

mai cad aripi rupte în sârmă ghimpată,

mai mor dimineți în cafeaua fierbinte

și liniștea-i albă, și-ți sapă în minte.

Pe drumul din tine e iarnă devreme.

Dar drumul nu tace, mai știe să cheme

și-n mijloc de suflet, pe țărm cu ninsoare

în păr de copil e albastru de mare.

În mijloc de suflet – o Floare de soare.

Totuna

În vremea asta dintre calendare

de lume și de tine ești străină –

pădure prefăcută-n rădăcină,

uitată pe un munte fără sare.

Când nu te-ai mai văzut de-atâta seară,

ai rupt cărarea friguroasă-n două

ca jumătăți de zi în care plouă

și-n care a murit o primăvară.

Deasupra zărilor, cerșește Luna

un colț de cer pe care să răsară,

iar cerul s-a făcut ninsoare rară

sau început de nicăieri – totuna.

Demult

Știi, tată, a venit o toamnă

și mi-a bătut cu ploi în gând,

să i-l deschid când mă condamnă

s-aud tăcerile curgând.

Mi-a decupat din palme vara

și-a aruncat-o într-un râu

prin care trece, numai seara,

un cal nebun scăpat din frâu.

Creștea cândva în mine-o mare,

dar s-a pierdut într-un apus,

nisipul s-a ascuns în sare

și am uitat tot ce mi-a spus.

Știi, tată, iarăși toamna vine

și vara a fugit demult,

când norii m-au prădat de tine.

Și ploaia știe c-o ascult.

Plecare

Se duce iar vara, cocorii se duc,

se stinge lumina în frunza de nuc,

își leagănă merii povara și tac.

Livada-i bogată și ceru-i sărac.

În lan auriu grâul doarme stângaci,

prin somn îi trec zile cu roșu de maci

iar lame de seceri în sat se ascut

și morile-așteaptă, și cerul e mut.

Pădurea își crește copacii-soldați

de focul din sobe flămânde visați,

le curge prin crengi presimțirea de jar

și vântul îi strigă din cerul amar.

Se duce iar vara, și cade-n izvor

o umbră albastră și grea de cocor

în care un vis nu mai știe că-i viu.

Livada-i bogată și ceru-i târziu.

E pământul acesta

E pământul acesta un loc tot mai mic,

nu mai poate să-ncapă atâția copaci,

vine toamna, și brazii se duc spre nimic

și nu vrei să vorbești, și ți-e frică să taci.

Între două bătăi ale inimii trec

dintr-o tâmplă în alta vagoane de ploi

mirosind a târziu, mirosind a înec

și sub linii, soldații mai pierd un război.

O Fecioară își ține copilul la piept,

lumea-l cere, să-i pună coroană de spini

și prin sângele lui drumul trece nedrept,

și pe munte o cruce a prins rădăcini.

Sarea lasă pustii măruntaie de munți,

cerul tace în lanuri de grâu fără spic,

ceasuri albe își sapă cărări peste frunți...

Vine toamna, și brazii se duc spre nimic.

Când un copil

Când râde un copil pe țărmul mării,

minutele se-ntorc spre răsărit,

poveștile rămân fără sfârșit

și se oprește pasul înserării.

Castele de nisip așteaptă valuri

să lase scoici pe ziduri de o zi

și, prinse sub cupole străvezii,

se rătăcesc meduzele spre maluri.

Amiaza ațipește sub umbrele

rupând lumina albă în fuioare,

iar algele se dezgolesc de sare

și pun covor sub urme mititele.

Cu ochii prinși în zborul unui zmeu

care se zbate, amețit de soare,

aș adormi și m-aș preface-n mare,

să râdă un copil pe țărmul meu.

Liniște

Când marea într-o seară va tăcea,

se vor opri cuvintele o clipă

și-un pescăruș de gheață, undeva,

va-nchide o poveste sub aripă.

Nisipul va pleca de sub picior

ca să se-ntoarcă liniștit sub apă

și un apus va naște primul dor

pe care țărmul nu vrea să-l încapă.

În liniștea sfârșitului de zi,

un pescăruș va trece-n altă zare

iar când minutele vor adormi,

voi fi și eu atunci un val de mare.

Bucăți de ceas

Îmi număr toamnele din trei în trei,

să-mi pară că mă plouă mai puțin,

cum plouă via-ntr-un pahar cu vin

pe care simți că nu mai vrei să-l bei.

Ca într-un templu părăsit de zeu,

m-așez în mine și mă fac altar

pentru plecările din calendar,

și uit că-n fiecare zi plec eu.

Mă-mparte timpul în bucăți de ceas

pe care mi le-aruncă la gunoi

și-n ierni mă numără din doi în doi,

grăbind ninsorile care-au rămas.

Cu ora-n palmă, vreau să nu mai știu

că-n podul casei s-a făcut târziu.

Sf. Ilie către Sorin Poclitaru

S-au spus grămezi de lucruri despre mine,

mă tot invocă în altar părinții,

de am ajuns să cred că eu, vezi bine,

sunt cel mai răbdător dintre toți sfinții.

Da, știu, am toane, sunt capricios,

nu mă-nțelege niciun muritor,

dar cu tot calmul spun că nu-i frumos

ce-mi face un poet de prin Humor.

Îl înțeleg, că are pizzerie

și-ar vrea și clientelă pe terasă,

n-o fi așa o mare veselie

să-ți plouă-n cap și-n berea de pe masă.

Da’ omul ăsta zilnic mă trimite

pe unde-a înțărcat un mut o iapă

și-n alte locuri, mai... nepotrivite,

că cică îi dau eu prea multă apă.

Îmi scoate ochii că nu-s sfânt normal,

că nu respect iubirea din Scriptură!!

Da’ du-te, bre, la soare-n Taj Mahal,

dacă vrei dragoste pe uscătură!

Mai crede el că m-ar îndupleca

lovindu-mă cu post și acatiste...

Hai, lasă-mă cu astea, zău așa,

c-am râs cu lacrimi în vreo cinci batiste.

Ce post ții tu? Oricum ești la dietă.

Crezi că mă-nduioșează o salată?

Fă, omule,-o-nțelegere concretă:

tu să-mi dai folk, eu – vreme mai uscată.

Și dacă nu-mi vorbești pios degrabă,

te potopesc întreaga vară-n rate.

Acum te las, că am puțină treabă –

mă duc să mai inund vreo zece sate.