Exil

S-au transformat în scorburi secundele din mine

și m-au ascuns în trunchiul unui copac-soldat

crescut într-o răscruce cu gust de mărăcine

din care niciodată războiul n-a plecat.

Mă cercetează cerul la câte-o rugăciune

și-mi pipăie pe umeri, cu degetele reci,

fâșiile de aripi cu margini de tăciune

în care se agață păduri fără poteci.

Îmi crește câte-o iarnă pe orice-ncheietură

și-n sânge-mi sapă șanțuri un calendar nebun,

mă urmăresc peroane din care trenuri fură

mirosul de scriptură din seara de Ajun.

Din când în când, prin frunze se mai oprește vara

să-mi potrivească ceasul oprit, bolnav de spini.

Eu mă întorc în ramuri și-mi tai sub frunte scara,

și emigrez cu mine în alte rădăcini.

Dacă Dumnezeu

Dacă Dumnezeu ar fi acum copil,

toți soldații lumii ar juca șotron,

desenând războaie-n câmpuri de carton

și plecând spre vise-n somnoros exil.

N-ar mai trece fruntea niciun pas de ploaie

și-ar veni înghețul numai în ogradă,

a izvor de munte-ar mirosi-n odaie

și a înger care n-a-nvățat să cadă.

Cerul ar muta Pământul mai aproape

ca să-l ia tovarăș la albastra joacă,

păsări de-ntuneric ar fugi din ape

și-ar rămâne perna de coșmaruri seacă.

Dacă vin colinde și vestesc Ajun

iar în curte râde câte-un om de nea

și se naște vara-n florile de prun,

cred c-a fost copil și Dumnezeu cândva.

Aripi mute

De dragul ei, te-ai prefăcut în mare

și ți-au crescut sub valuri rădăcini,

ai prins în scoici secundele de sare

din timpul secerat de zei străini.

De setea ei, te-ai prefăcut în munte

și ai băut fântâni întregi de cer

ca să-i alungi apusul de pe frunte –

din tâmplă până-n tâmplă temnicer.

De dorul ei, ți-s aripile mute,

nu te mai vor, sau poate le-ai uitat

într-un pustiu cu margini neștiute

din care nicio iarnă n-a plecat.

Cu noaptea-n palmă răscolești icoane,

dar sfinții între rame se închid

și ceasuri evadează din cadrane,

și viața se ascunde într-un rid.

Dor

Mi-e dor să merg cu Dumnezeu de mână

ca-n verile în care eram soare

și ochii se sfințeau a sărbătoare

în fiecare zi din săptămână.

Gândind Ajunuri noi în calendare,

treceam prin toamne fără să mă plouă

iar primăvara-mi ascundea în rouă

fântâni de cer cu păsări călătoare.

Creșteau, în ceasul pleoapelor închise,

lumini de stele rupte în crâmpeie

pe care le-agățam în sfori de zmeie

și le-adunam în cufere de vise.

Mi-e dor să merg cu Dumnezeu de mână

ca-n zile-n care nu știam de noapte

și tata mi-aducea cireșe coapte

și mă credeam pe vara mea stăpână.

Două ploi

Ne-a băut o ploaie însetată

toate mările închise-n noi

și ne-a dus pe-o zare neumblată,

și ne-a transformat în două ploi.

Am plouat de-atunci în lumi străine –

eu, pe-un strat de Lună fără cer,

tu, pe-un vârf de munte fără mine,

iar ce-a fost-ul s-a-necat, stingher.

Nu mai știm nici noi povestea noastră,

s-o fi rătăcit pe undeva,

într-o respirare pe fereastră

sau în liniștea dintr-o perdea.

S-a lăsat o pace nouă-n lume

de când norii s-au făcut fântâni,

iar tăcerea nu mai are nume,

și miei liberi iar se nasc în stâni.

Rug de noapte

Nu vreau să mă gândesc la tine, noapte,

nu vreau să-mi fii stăpână de pe-acum,

când mai miros livezi a mere coapte

și ape vii își fac prin munte drum.

Sunt iarnă câteodată, și pe ramuri

îmi cântă numai păsările-ceas,

dar mânjii mei aleargă fără hamuri

în calendare fără bun-rămas.

Când suferă fântânile de sete

iar în găleți pustii se scrie vânt,

Ajunuri nasc colindători în cete

și îngeri noi coboară pe pământ.

Ai vrut să pui peceți și-ncuietoare

copilului care mai râde-n mine.

Te ard pe rug și te arunc în mare

și nu mai vreau să mă gândesc la tine!

E toamnă

E pace peste zare și e bine,

bucăți de toamnă cad printre scaieți;

pe insula care plutește-n mine

un cal albastru paște dimineți.

Mai bate câte-un clopot pe un munte

să cheme îngerii din cerul lor

și să-i așeze pe un colț de frunte

care-a uitat că zboru-i pentru zbor.

Lumina mai coboară în fântână

să-și odihnească ochii fără trup

și-apusul scris cu litere de mână

se-ntoarce-n streșini ca un roi în stup.

Un pui de stea se-alintă în izvoare

și se-nvelește cu argintul viu.

E toamnă și e liniște-n pridvoare,

iar umbrele de nuc nu mă mai știu.

Altunde

Tot mai des pământul își deschide ușa,

fără să întrebe cine bate-n ea

și la câte ceruri s-a-nchinat cenușa

și pe câte ceruri a căzut o stea.

Palma din adâncuri tot mai des se-ntinde

ca să-i ia acasă pe colindători

când li se sfârșește grâul din merinde

iar pe cerul frunții se pornesc ninsori.

Se termină timpul în cireșe coapte

și în toți soldații care nu mai pot

să își poarte singuri ranița cu noapte

și se duc altunde, cu război cu tot.

Unul câte unul, cad bolnavi copacii,

scrijeliți de zile cu flămânde guri,

dar pământu-i cheamă, adunându-și vracii

să-i tămăduiască în alte păduri.

Și iar vine toamna

Pe urma pierdută a pasului ei

nu-i vară pe lume și ceru-i minciună,

bucăți de-ntuneric pasc floarea de tei

și iar vine toamna, și iar nu e lună.

Îți numeri bătăile inimii rar,

dar una lipsește, s-a dus la culcare;

cresc urme de unghii pe albul de var

sub rama în care apune o floare.

Plămânii nu vor să mai fie soldați,

refuză să lupte cu aerul rece

iar umerii cad – doi copaci retezați

prin care doar frigul de noapte mai trece.

Ți-e singură perna cum n-ai fi crezut,

ți-ar spune un plâns, dar nu știe să-l spună.

O urmă pierdută te ține pierdut,

și iar vine toamna, și iar nu e lună.

Poezia

În tine cresc prea multe anotimpuri –

nu mai încapi cu mine-n calendare

și obligată sunt ca în răstimpuri

să te aduc ofrandă în altare.

Nu-mi ești nici cruce, nici blestem, nici pace,

nu știu în care munte ți-e izvorul,

dar când sunt iarnă și pustiul tace

ești aripa care mă-nvață zborul.

Îmi porți zăpezi și macii din grădină,

ești casa mea și colțul meu de stâncă

și când te-arunc în lume fără vină,

tu iartă-mă și stai cu mine încă.

Te rupi din mine și te faci culoare

de curcubeu scăpat din colivie;

ești ce m-aș vrea, și cât de rău îmi pare

că doar te nasc, și nu-s eu poezie.