Se-ntâmplă

Se-ntâmplă prea multă cădere din rai,

pământu-i prea greu, sau e cerul departe,

se stinge și focul, gonit de vătrai

când sfinții adorm, înveliți într-o carte.

Pe suflete cresc amintiri de copaci

din care-a tăiat ore goale securea

și iarna din ei te învață să taci,

și pentru tăceri te condamnă pădurea.

Se zboară întors, ca în ceas de război,

înfig pescăruși aripi reci în țărână,

iubiri se-aliniază pierdute-n convoi

și raze de soare se vând pe sub mână.

E raiul departe, e mult de urcat

și scara se rupe prea des sub picioare.

Dar râde-un copil, și în el e curat,

iar cerul se-ndură, coboară-n izvoare.

Câteodată

Mi-e câteodat-așa de greu pământul

și n-am atâtea aripi să mi-l poarte,

le-am mai pierdut cu ploaia și cu vântul

când mă știam de mine prea departe.

Mai vine câte-o iarnă și îmi lasă

bilete înghețate-n tocul ușii;

mă tot gândesc să-i spun că nu-s acasă

și să m-ascund în degetul mănușii.

Dar ne cunoaștem de prea multă vreme –

îi iau ninsoarea și mi-o pun pe umăr,

apoi aștept tăcerea să mă cheme

în zile-n care nu mai știu să număr.

Parcă-i bolnav și cerul pe-nserate,

când nu mă mai cunoaște nici cuvântul

și-au înnoptat și leacurile toate.

Mi-e câteodată fără rost pământul…

Fântâni

Bat clopote-ntr-o margine de noapte,

nu știu ce-anunță, poate nu-i nimic,

sau poate cineva a plâns un pic

la rădăcina dinților de lapte.

Nici ceasurile nu mai știu să meargă,

se-nvârt în vene până amețesc,

și merii din livezi îmbătrânesc

tot încercând de ploaie să se șteargă.

Icoane nu se mai opresc să plece,

își fac alte biserici în pământ

și crește-n locul lor câte-un mormânt

de care nicio vară nu mai trece.

Și sfinții ar pleca, dar nu se-ndură –

mai stau în noi copii care iubesc,

iar în căsuțe de șotron mai cresc

fântâni din care cerul nu se fură.

Eu m-am născut cu iarna și cu vara (pentru Nicu Zotta)

Eu m-am născut cu iarna și cu vara

să fiu în viața voastră un popas,

să chem luminile când vine seara

în anotimpul nostru fără ceas.

Mă-nchin zăpezilor neresemnate

și sfinților din resemnate ploi,

îmi cresc în palmă dorurile toate,

iar cântecul mi-e dorul meu de voi.

Am strâns și viață-n glasul meu, și moarte,

uitare fără timp și neuitări,

senin de-o zi și sete de departe,

amărăciuni de rouă și iertări.

Când mi se face toamnă într-o zare

și-n alta ning salcâmii în cuvânt,

chitara mea e leac și dezlegare

de toate nopțile de pe pământ.

Eu m-am născut cu iarna și cu vara

să fiu ninsoare și dezgheț să fiu,

vă stau în suflet când vă strigă seara

și ar fântâni în mijloc de pustiu.

Cad verbe

Te cheamă către vară iar cărarea,

tac pietrele și doarme dus pământul

și, când se-agață de tăceri doar vântul,

în frunzele de plopi se-aude marea.

Nisipul răscolit îți crește-n pleoape

iar amintirile au gust de sare

și scoicile-au fugit din buzunare

în toamna care nu te mai încape.

Cad verbele odată cu-nserarea,

rămân doar verile ascunse-n valuri

când pașii tăi și-ai ei vorbeau pe maluri.

În frunzele de plopi se-aude marea.

Ceva despre viață

Într-o iarnă, te voi condamna

să mă faci din nou cum mă știai –

mi-ai furat mereu câte ceva,

chiar și-atunci când am crezut că-mi dai.

Mi-ai pus aripi, și mi-ai arătat

pescărușii cum să nu-i supun

când îi strigă cerul neumblat,

dar mi l-ai luat pe Moș Crăciun.

Ai deschis ferestre-n tâmpla mea

și prin ele, lumea a intrat,

dar copilul care mă trăia

s-a ascuns, de lume speriat.

Pentru tot ce mi-ai furat cândva

sunt părtașă la păcat și eu –

te-am lăsat. Și pentru fapta mea

am să mă pârăsc lui Dumnezeu.

Lasă-mă să ning

Lasă-mă să ning dacă sunt iarnă,

să mă-nzăpezesc sub o lucarnă,

să pun între mine și afară

geamuri duble, și-ntre ele – seară.

Când nu mă mai vrea nicio ninsoare,

lasă-mă să mă-nvelesc în mare,

să scufund corăbiile pline

cu ghețarii adunați în mine.

Nu-mi lua nici noaptea, când sunt noapte

într-o săptămână ruptă-n șapte,

nici mirosul de plăcinte coapte

presimțit în aburul de lapte.

Și Crăciun, și întâmplări cu iele,

toate-s anotimpurile mele -

chiar dacă mi-e frig și mi-e pustiu,

nu pot fi numai ce-aș vrea să fiu.

Spune-i

Du-te la ea și spune-i că e toamnă,

că plouă ochi de soare în grădină

și pacea lor de miere îi condamnă

pe trandafiri să fure din lumină.

Fă-o s-audă cum îți cresc în mână

îngeri brumați din alte calendare

în care numai ea era stăpână

și apa era vie în izvoare.

Du-te și spune-i că-i așa frumoasă

cum nicio toamnă n-ar putea să fie,

că doar la ea în suflet ești acasă

și fără voi, pădurea e târzie.

Dacă l-ai iubi

Dacă l-ai iubi cu verile din tine

timpul ar ploua cu ore fără chei,

s-ar întoarce-n matcă mierea de albine

și-ar fugi prin voi copiii-dumnezei.

Liniștea și-ar sparge măștile de gheață

și le-ar arunca într-un pahar cu ceai,

s-ar spăla cu cer fântânile pe față

și s-ar coace-n voi cireșele de mai.

N-ar mai ști corăbii cum să se scufunde

în oceane-n care moartea ar muri

când în răsărituri teama n-ar pătrunde

 iar în voi tăcerea nu v-ar mai vorbi.

Poezie simplă

M-am scuturat de toamnă toamna asta

cum nopțile se scutură de rouă

și mi-am trimis tăcerile să plouă

peste salcâmi bătrâni jucând canasta.

Se-agață de ferestre dimineața

cu pioleți de soare, ca-ntr-o vreme

când alte dimineți scriau poeme

și-un vis albastru le scria prefața.

E aerul senin și fără vină

ca o mirare de copil cuminte

care te face să-ți aduci aminte

că s-au trezit gutuii în grădină.

Un pui de cer se joacă în fântână

iar timpul a ieșit și el pe-afară -

s-a zăpăcit, crezând că încă-i vară.

Aș vrea ca toamna asta să rămână.