Fără rădăcini

Se simte omul, Doamne, fără rădăcini,

când preaputerea Ta nu-l mai ajunge

și noaptea inimii-l străpunge

cu măști hidoase și cu spini.

Se simte omul, Doamne, mult prea mic,

din slava-Ți dacă nu se mai adapă

și dacă ochiul spre apus îi scapă,

unde-l pândește marele nimic.

Se simte omul, Doamne, fără grai,

de când se-adună plânsu-n rugăciune

și nu mai are psalmul cine-l spune,

iar drumu-i tot mai greu spre Rai.

Și eu simt, Doamne, mult prea mult amar,

când prea departe-i fața Ta cerească

și aripile nu mai vor să crească.

Dar știu că, printre toate, am un dar -

să râd, să cred și să Te-ntâmpin iar.