Și oamenii...

 

În alb și negru caii trec pe pod,

nu-i zi, nu-i noapte în căruțe mici,

sub scânduri, fânul se visează bici,

să-i ardă lumii nările de glod.

 

Bucăți de aer s-au făcut granit

și s-au topit în ochii fără vis,

în lung de drum, nimicul s-a deschis –

sub coviltire, timpul s-a oprit.

 

Au frâie caii, nu mai știu de zbor,

asfaltul le-a urcat până la șei.

E greu pământul, îngerii sunt grei,

și oamenii tot cad din cerul lor.

Claudia - 50

 

Mai smulge-ți câte-un fir cărunt,

mai fă-ți un ceai cu miere multă,

pune-ți cerceii și ascultă:

50 s-au dus, 50 mai sunt!

 

Vopsește-ți părul roz-bombon,

fă-ți rochii scurte cu bretele,

e vremea marilor mărgele,

e timpul de jucat șotron.

 

Iar dacă vezi un rid nătâng,

dă-o-n pustii de oglinjoară!

Orice durere să te doară

la șapte văi de cotul stâng.

 

………………………………..

………………………………..

 

Prietenă, în fiecare zi

să râzi frumos și să-ți zâmbească viața,

să-ți fugă de-ntuneric dimineața

și-n vrajă de poveste să te știi.

 

Acum să-nceapă anii cei mai buni,

să-ți plouă-n fața casei apă vie

și-un colț de suflet din copilărie

să-ți fie leacul când mai vin furtuni.

 

Iar dacă vreo zăpadă vrea să treacă

de ușa ta ca să-ți ascundă vara,

cheamă prietenii s-alunge seara

și, lângă ei, tristețile să tacă.

ANA - 18

 

E vremea ta, copilule, să zbori,

să scoți în lesă timpul la plimbare,

să-ți fie stele și să-ți fie soare,

să vezi lumina dincolo de nori.

 

Înfige-ți aripile-n cer curat,

fii pescăruș – în tine crește viața –

clătește-te de noapte dimineața

și iartă frigul care te-a iernat.

 

Stau visuri somnoroase-n cartea ta,

trezește-le și-agață-le de zmeie,

nu-ți pune-n suflet ușă fără cheie.

Strecoară lumea-n palma ta și bea!

Toamnă oarbă

 

În livadă, cerul s-a închis,

ochii au băut un fel de noapte

și în casa visului din vis

stă pe foc ibricul fără lapte.

 

Nucii dau din crengi și spun ceva –

 nici gutuii nu-nțeleg, nici prunii –

a căzut în frunze vreme rea

și mănâncă marginile lunii.

 

Ploaie multă lângă rădăcini,

nu-i în lume sete s-o mai soarbă,

ceața paște miezul din lumini

peste miezul toamnei. Toamnă oarbă.

Talpa ta trecând pe drum

 

   

Cât am mai vrut, cât aș mai vrea

să mă prefac în talpa ta,

să merg prin iarbă ca și cum

aș fi călcâiul tău pe drum,

și degetele cositori

să taie moartea de pe flori,

s-o pun pe foc și s-o fac scrum

eu, talpa ta trecând pe drum.

 

Când încă învățam să cad,

am nins odată până-n iad,

am nins cu mine înghiocat

în haine multe de păcat.

Pe gura iadului am stat

și gura mea s-a înnoptat,

de-aripa focului m-am prins

și aripile mi s-au stins.

 

Cât am mai vrut, cât aș mai vrea

să fiu în noapte talpa ta

și în călcâiul tău să ning,

să nu mă dor, să nu mă sting,

și degetele cositori

să taie moartea de pe flori,

s-o pun pe foc și s-o fac scrum

eu, talpa ta trecând pe drum.

Să-ți scrie

Adoarme lumina pe guri de fântâni

când ceasu-i albastru în inima lunii,

trec umbrele Evei cu șerpii sub sâni

și-n liniștea apei e umbra furtunii.

 

Pe plaja pustie mai vine vreun val

cu alge și scoici și secundele stoarse

de timpul devreme căzut de pe cal

în ziua aceea cu orele-ntoarse.

 

Toți îngerii verii și-au pus aripi noi

pe rănile arse de-atâta plecare,

să-ți scrie sub piele, să-ți scrie că-n voi

mai merg două rânduri de pași către mare.

Cu noi (pentru Bya și Edi)

Marea noastră are gust de vară

semănată-n crucile de ploi

și de zbor din cochilii de seară.

Marea noastră are gust de noi.

Ne-a băut nisipul fără noapte

umbrele din pașii de-nceput

și-a lăsat în noi cireșe coapte

și pădure ruptă de trecut.

Munții noștri au miros de vineri

și de întâmplări cu licurici

care-au învățat să fie tineri

când aici sunt eu, și tu aici.

Ai fost întuneric, am fost rană,

iarbă nouă răsărim acum,

o bunică râde-ntr-o icoană

și în visul ei ne suntem DRUM.

În tine

Și te întorci în tine ca un soldat rănit

de-atâtea anotimpuri albastre de femeie,

ți s-a lipit de umeri tot somnul nedormit

în care miezul nopții a scormonit tranșee.

În mijlocul de suflet ți-a răsărit ceva

ca un adânc de munte cu sarea înghețată;

ai vrea să crezi că nimeni n-a mai iubit așa

și pentru nimeni vara n-a mai murit vreodată.

Ai pus cândva urechea pe sânul ei cel stâng

s-auzi cum trece timpul cu ore de femeie.

 Azi calendarul tace și orele te strâng,

și te întorci în tine ca-n ultima tranșee.

Pui de cer

Își cheamă iar copacii primăvara

cu degete uscate de-așteptare,

un mugur de cais, când vine seara,

tresare-n somn, visează că e floare.

În case mici cu gratii de mătase

cresc aripi pentru zborul nou de fluturi,

la colțul zării soarele miroase

a ghiocei treziți din așternuturi.

Un pui de cer se joacă în izvoare

și apa râde a copilărie,

în iarbă se ascund cu jale mare

cărări de iarnă părăsite-n vie.

E primăvară-n ochiul de fântână

și-n glasul mamei care face pâine,

zăpada se strecoară în țărână

sub fragii care se vor coace mâine.

Iubiri de zăpadă

La balul acesta se-adună ninsori

cu mantii albastre de noapte polară,

arcușuri de gheață se sparg pe viori –

e balul de țurțuri în haine de seară.

Pe măști se așterne un secol de ger

s-acopere guri sărutate de ceață,

amanții îngroapă în ei câte-un cer

cu zâmbete arse cusute pe față.

La capătul scării e iarna de-apoi

și muzica albă aleargă pe stradă

și iarna dansează cu umerii goi

și-n pântece poartă iubiri de zăpadă.

În sala cea mare plecările ning

cu lacăte puse pe clopotul verii,

pe lame de gheață săruturi se sting –

în sala cea mare e balul tăcerii.

Fată de viscol

Fată de viscol în suflet de munte

vine cu iarna, zăpezile-i bea,

lupii o cheamă, îi scurmă în frunte

până se face lupoaică și ea.

Degete albe cu gust de pădure

scutură cerul și-l trag pe pământ,

caii ninsorii aleargă să fure

iepe fecioare din hamuri de vânt.

Norii se-aruncă nebuni în izvoare,

apele pleacă-n adâncuri și tac,

timpul îngheață pe drumul spre zare

și se preface-n inel de copac.

Clopotul lumii mai bate o dată,

vântul adoarme în pacea de-acum,

trece un munte prin suflet de fată,

fată de viscol, uitare de drum.

Și ce toamnă ești, iubito

Și ce toamnă ești, iubito,

când te vor atâtea ploi

și-ți trec râuri printre gene

să ne bea pe amândoi.

Ce lunatici cresc în tine

pui însingurați de lup

când ți-e sufletul aripă

de albină fără stup.

M-ai legat la ochi cu ceață,

mi-ai pus lanțuri îngerești

să nu văd în tine ploaia,

să nu văd ce toamnă ești.

Și prin apele-nserate

care ți se plimbă-n trup,

nu auzi nici tu, iubito,

cum mă urlă pui de lup…

Liniște

Ninge peste lume ca de sărbătoare,

ca de liturghie ninge până-n noi,

se ascunde raiul în așa ninsoare,

parcă ne-ar da cerul morții înapoi.

Sfinții stau pe dealuri, prinși în rădăcină,

și în loc de aripi, ramuri le-au crescut,

în icoane albe s-a făcut lumină,

de zăpezi fântâna iernii s-a umplut.

Se trezește noaptea, liniștea-i albastră,

clopotul adoarme lângă clopotar,

omul de zăpadă crește sub fereastră

și se stinge focul între ochi de jar.

Mai pune-ți un suflet

Trec păsări de iarnă spre marginea serii,

cruci negre cu aripi înfipte în cer,

nu vor să se-așeze, pământu-i stingher,

nu știe să-și vindece umbrele verii.

Livada scrâșnește din dinții de gheață,

visează că sfinții copacilor cad,

în case Crăciunul mai doarme sub brad,

copiii au urme de îngeri pe față.

Se-aude ninsoarea târzie cum vine,

cum bate la ușă, deschide-i acum,

mai pune-ți o haină, mai pune-ți un drum,

mai pune-ți un suflet și ia-mă cu tine.

Culori de lapte

În ce culori ne dor părinții

când bate clopotul cel mare

și sângele se face sare

și-n cer se numără iar sfinții?

Parcă ne-au dat prea multă viață

și-n ei a mai rămas puțină –

ne-au tot stropit la rădăcină

și umbre s-au făcut, de ceață.

 Sunt prea cuminți când știu că pleacă,

dac-ar putea, s-ar face rouă,

pământul să ni-l lase nouă

iar ei prin alte uși să treacă.

În ce culori rămânem singuri

când nu mai înfrunzește via

și ne-a murit copilăria

în laptele uitat în linguri?

Cruce fără ochi

La marginea zilei mai bate un ceas

ca inima mării în ochi de meduze,

secundele moarte se-așază pe buze,

pe umeri, pe talpa cu ultimul pas.

E ceață pe stradă. În ceașca de ceai

se-neacă o vară cu tot cu albine,

sunt umbră de-o vreme, mi-e frică de mine

când vreau să nu pleci și când vreau să nu stai.

Mă caută iarna să-mi facă statui,

îmi pipăie ochii, mi-i pune sub gheață.

Ai duce cu tine doi ochi fără față?

Mi-e sufletul cruce căzută din cui.

Poezie naivă

Și-a desenat în palmă palma ta

să i se pară că o ții de mână

chiar și atunci când n-o să mai rămână

din anotimpul vostru decât ea.

Ți-a spus „mi-e dor”, tu nu i-ai spus nimic -

atunci a început o toamnă mare

și frunzele s-au scuturat de soare

și s-a făcut pământul foarte mic.

Și-a pus pe suflet lacăt fără chei,

albastru ca o noapte pe zăpadă,

să nu mai poată timpul tău să vadă

că palma ta e tot în palma ei.

În tine

Când mi se face foarte dor de mine

și trec prin păsări muguri de ninsoare,

mă iau de suflet și cobor în tine

ca un ocnaș în muntele de sare.

Îmi leg de talpă drumurile toate

pe care-am mers cu inima în mână

s-o pun în pieptul tău, s-aud cum bate

și-n mijloc de pustiu să sap fântână.

Mă văd în umbra care-ți crește-n sânge

și ți-aș fugi din ochi și din ureche,

aș lua și timpul care ne tot strânge

și l-aș ucide ca pe-o boală veche.

Nu pot să fug, eu nu mai am picioare,

în locul lor – doar pașii tăi spre mine.

Mă fac și eu un capăt de ninsoare

și când mi-e dor, cobor din nou în tine.

Se joacă toamna

Se joacă toamna, tată, în copii

de-a soarele cu față de bunică,

lumina s-a făcut deodată mică

și-a adormit în frunze arămii.

Miroase-a struguri negri speriați

că vine ploaia și-i găsește-afară

în hainele în care a fost vară

și-n care sâmburi torc nevinovați.

În meri e-o presimțire de ninsori

și păsări mari s-au îmbrăcat cu ceață,

în ceaiul de pe foc e dimineață

și mierea are amintiri de flori.

Se joacă toamna roșie în vii

cum se juca și-n mine altădată,

când nu știam că zarea vrea un tată

și plânsul poate plânge și-n copii.

Clopote de vânt

Bat clopotele-n noi a niciodată –

un fel de întâmplare ne tot bea

cu buze verzi de dragoste ghimpată

în care vara nu mai vrea să stea.

Eu pot să spun că mi-au crescut în sânge

mai mulți vulcani cu rădăcini în iad,

tu poți să spui că pielea mea te strânge

și îngerii se-mbolnăvesc și cad.

E toamnă, și ne plouă cu grenade,

eu nu-ți mai sunt, tu nu-mi ești adăpost,

curg de pe noi vestoane fără grade

și văd că pleci, și nu știu dac-ai fost.

Hai să tăcem, să nu știm niciodată

ce ne-am fi spus cu ultimul cuvânt.

Miroase-a frig și-a apă ne-nviată

și-n liniște bat clopote de vânt.