Bat clopotele-n noi a niciodată –
un fel de întâmplare ne tot bea
cu buze verzi de dragoste ghimpată
în care vara nu mai vrea să stea.
Eu pot să spun că mi-au crescut în sânge
mai mulți vulcani cu rădăcini în iad,
tu poți să spui că pielea mea te strânge
și îngerii se-mbolnăvesc și cad.
E toamnă, și ne plouă cu grenade,
eu nu-ți mai sunt, tu nu-mi ești adăpost,
curg de pe noi vestoane fără grade
și văd că pleci, și nu știu dac-ai fost.
Hai să tăcem, să nu știm niciodată
ce ne-am fi spus cu ultimul cuvânt.
Miroase-a frig și-a apă ne-nviată
și-n liniște bat clopote de vânt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu