Fată de viscol

Fată de viscol în suflet de munte

vine cu iarna, zăpezile-i bea,

lupii o cheamă, îi scurmă în frunte

până se face lupoaică și ea.

Degete albe cu gust de pădure

scutură cerul și-l trag pe pământ,

caii ninsorii aleargă să fure

iepe fecioare din hamuri de vânt.

Norii se-aruncă nebuni în izvoare,

apele pleacă-n adâncuri și tac,

timpul îngheață pe drumul spre zare

și se preface-n inel de copac.

Clopotul lumii mai bate o dată,

vântul adoarme în pacea de-acum,

trece un munte prin suflet de fată,

fată de viscol, uitare de drum.

Și ce toamnă ești, iubito

Și ce toamnă ești, iubito,

când te vor atâtea ploi

și-ți trec râuri printre gene

să ne bea pe amândoi.

Ce lunatici cresc în tine

pui însingurați de lup

când ți-e sufletul aripă

de albină fără stup.

M-ai legat la ochi cu ceață,

mi-ai pus lanțuri îngerești

să nu văd în tine ploaia,

să nu văd ce toamnă ești.

Și prin apele-nserate

care ți se plimbă-n trup,

nu auzi nici tu, iubito,

cum mă urlă pui de lup…

Liniște

Ninge peste lume ca de sărbătoare,

ca de liturghie ninge până-n noi,

se ascunde raiul în așa ninsoare,

parcă ne-ar da cerul morții înapoi.

Sfinții stau pe dealuri, prinși în rădăcină,

și în loc de aripi, ramuri le-au crescut,

în icoane albe s-a făcut lumină,

de zăpezi fântâna iernii s-a umplut.

Se trezește noaptea, liniștea-i albastră,

clopotul adoarme lângă clopotar,

omul de zăpadă crește sub fereastră

și se stinge focul între ochi de jar.

Mai pune-ți un suflet

Trec păsări de iarnă spre marginea serii,

cruci negre cu aripi înfipte în cer,

nu vor să se-așeze, pământu-i stingher,

nu știe să-și vindece umbrele verii.

Livada scrâșnește din dinții de gheață,

visează că sfinții copacilor cad,

în case Crăciunul mai doarme sub brad,

copiii au urme de îngeri pe față.

Se-aude ninsoarea târzie cum vine,

cum bate la ușă, deschide-i acum,

mai pune-ți o haină, mai pune-ți un drum,

mai pune-ți un suflet și ia-mă cu tine.

Culori de lapte

În ce culori ne dor părinții

când bate clopotul cel mare

și sângele se face sare

și-n cer se numără iar sfinții?

Parcă ne-au dat prea multă viață

și-n ei a mai rămas puțină –

ne-au tot stropit la rădăcină

și umbre s-au făcut, de ceață.

 Sunt prea cuminți când știu că pleacă,

dac-ar putea, s-ar face rouă,

pământul să ni-l lase nouă

iar ei prin alte uși să treacă.

În ce culori rămânem singuri

când nu mai înfrunzește via

și ne-a murit copilăria

în laptele uitat în linguri?

Cruce fără ochi

La marginea zilei mai bate un ceas

ca inima mării în ochi de meduze,

secundele moarte se-așază pe buze,

pe umeri, pe talpa cu ultimul pas.

E ceață pe stradă. În ceașca de ceai

se-neacă o vară cu tot cu albine,

sunt umbră de-o vreme, mi-e frică de mine

când vreau să nu pleci și când vreau să nu stai.

Mă caută iarna să-mi facă statui,

îmi pipăie ochii, mi-i pune sub gheață.

Ai duce cu tine doi ochi fără față?

Mi-e sufletul cruce căzută din cui.

Poezie naivă

Și-a desenat în palmă palma ta

să i se pară că o ții de mână

chiar și atunci când n-o să mai rămână

din anotimpul vostru decât ea.

Ți-a spus „mi-e dor”, tu nu i-ai spus nimic -

atunci a început o toamnă mare

și frunzele s-au scuturat de soare

și s-a făcut pământul foarte mic.

Și-a pus pe suflet lacăt fără chei,

albastru ca o noapte pe zăpadă,

să nu mai poată timpul tău să vadă

că palma ta e tot în palma ei.

În tine

Când mi se face foarte dor de mine

și trec prin păsări muguri de ninsoare,

mă iau de suflet și cobor în tine

ca un ocnaș în muntele de sare.

Îmi leg de talpă drumurile toate

pe care-am mers cu inima în mână

s-o pun în pieptul tău, s-aud cum bate

și-n mijloc de pustiu să sap fântână.

Mă văd în umbra care-ți crește-n sânge

și ți-aș fugi din ochi și din ureche,

aș lua și timpul care ne tot strânge

și l-aș ucide ca pe-o boală veche.

Nu pot să fug, eu nu mai am picioare,

în locul lor – doar pașii tăi spre mine.

Mă fac și eu un capăt de ninsoare

și când mi-e dor, cobor din nou în tine.

Se joacă toamna

Se joacă toamna, tată, în copii

de-a soarele cu față de bunică,

lumina s-a făcut deodată mică

și-a adormit în frunze arămii.

Miroase-a struguri negri speriați

că vine ploaia și-i găsește-afară

în hainele în care a fost vară

și-n care sâmburi torc nevinovați.

În meri e-o presimțire de ninsori

și păsări mari s-au îmbrăcat cu ceață,

în ceaiul de pe foc e dimineață

și mierea are amintiri de flori.

Se joacă toamna roșie în vii

cum se juca și-n mine altădată,

când nu știam că zarea vrea un tată

și plânsul poate plânge și-n copii.

Clopote de vânt

Bat clopotele-n noi a niciodată –

un fel de întâmplare ne tot bea

cu buze verzi de dragoste ghimpată

în care vara nu mai vrea să stea.

Eu pot să spun că mi-au crescut în sânge

mai mulți vulcani cu rădăcini în iad,

tu poți să spui că pielea mea te strânge

și îngerii se-mbolnăvesc și cad.

E toamnă, și ne plouă cu grenade,

eu nu-ți mai sunt, tu nu-mi ești adăpost,

curg de pe noi vestoane fără grade

și văd că pleci, și nu știu dac-ai fost.

Hai să tăcem, să nu știm niciodată

ce ne-am fi spus cu ultimul cuvânt.

Miroase-a frig și-a apă ne-nviată

și-n liniște bat clopote de vânt.