După ce nu i-a reușit prima moarte, Poetul - vindecat acum de orgoliu - s-a întors pe banca lui preferată din parc, pentru o nouă încercare. Așezat comod între un salcâm și un brăduț, a întins mâinile în lături pe spătarul băncii, ca pentru o ultimă îmbrățișare a orizontului, a sorbit cu nesaț parfumul parcului și a închis ochii, așteptând. Nu-l durea nimic, nici măcar mirosul de salcâm tânăr. Îi era bine și voia din nou să moară. Nimic nou.
Abia sesizabil, parfumul de până atunci a căpătat o nuanță nouă, imposibil de definit, dar cunoscută dintotdeauna. Ceva care semăna a... a... căpșor de copil, peste care trece mâna mamei în alint. Da, asta era - parfum de mamă! Fără să deschidă ochii, Poetul a știut că avea acum cui vorbi :
- Am venit - a spus simplu.
Parfumul de alături a vibrat în miresme albăstrui, de mare pace.
- Mă lași acum să mor?
- Convinge-mă! s-a auzit vocea veselă, pe care omul o cunoștea mai demult.
- M-am vindecat de trufie, așa cum mi-ai cerut.
- Ești sigur?
- Am lăsat în urmă tot, i-am dat copilului meu viața pe care-a vrut-o, nu mai am de ce să stau.
- Poate n-ai auzit ce te-am întrebat : ești sigur că te-ai vindecat de trufie? a răsunat vocea, parcă și mai veselă, dar cu ceva în ea care suna a... amenințare.
Destul de speriat, Poetul a șoptit, cu inima în gât :
-Te rog, nu-ți bate joc de mine! Le-am mulțumit tuturor pentru tot ce mi-au oferit vreodată, m-am împăcat și cu soțiile pe care le-am avut, și cu toate celelalte.
- Să-nțeleg că nu mai ai nimic de făcut - s-a asprit puțin vocea, căpătând nuanțe roșiatice, de ironie.
- Nu, nu mai am - a venit răspunsul omului prompt, totuși puțin...
- Mai este cineva lângă tine?
- O mână de prieteni.
- Și totuși, ai venit din nou! a vuit tunetul mânios, speriind florile de salcâm.
- Iartă-mă, dar nu mai vreau să stau! a izbucnit rugămintea deznădăjduită.
- Vezi? Și tocmai încercai să-mi spui că te-ai vindecat de trufie! Du-te înapoi și anunță-ți prietenii că mai stai. Încă n-am loc pentru tine.
Când mireasma aceea atât de cunoscută a dispărut cu totul, Poetul s-a ridicat cu greu de pe bancă și a pornit, târșâindu-și picioarele triste spre casa întunecată. Oprindu-se câteva clipe să-și umple inima de parfumul iasomiei din fața blocului, i s-a părut că simte iar mirosul din copilărie și, deodată, o voce zglobie și albastră i-a răsunat foarte clar în urechi :
- Și nu-ți fă nicio grijă că n-o să mai poți merge până la banca din parc, să-mi ceri iar vreo bazaconie! Știu EU unde stai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu