Răzbunarea lui Andrei

Într-o zi cam călduroasă,

pe trotuarul de sub casă
trei copii în tricouașe,
cu picioarele golașe,
se jucau într-o grămadă
de nisip adus din stradă.
Cei doi vajnici băieței,
Alexandru și Andrei,
încercau de zor să care
o remorcă foarte mare,
plină ochi cu pietricele,
s-o descarce-ntre zorele.
Iar Simina, înciudată
că era singura fată
și niciunul nu voia
să se joace și cu ea,
a-nceput a le-nșira
ce prin minte îi trecea.
După vreo zece minute
de vorbit vrute-nevrute,
băiețeii-au început
să se sature prea mult.
- Simina, mai taci, nu vrei?
s-a înfuriat Andrei -
capul meu e amețit
de-atâta pălăvrăgit.
- Ce să-ți spun, fratele meu,
tu ești amețit mereu.
- Fato, taci din gură, zău,
de nu - o să-ți pară rău!
- Da? Și ce-ai de gând să faci?
- Îți mai spun o dată : taci!
- Uite că nu vreau, e bine?
Hai să văd ce faci cu mine.
- O cauți cu lumânarea,
vezi să nu-ți ating spinarea!
- Numai gura e de tine,
n-o să-mi faci nimic, știi bine.
De-ndrăznești vreo răzbunare,
o să țip în gura mare
că voi doi v-ați aliat,
m-ați bătut, m-ați alungat,
și tot tu vei fi certat.
- Bine-atunci, fată zurlie,
dac-așa vrei tu să fie,
n-ai decât să țipi cât vrei,
te aude doar Grivei.
Ai uitat, soră țâfnoasă,
că părinții nu-s acasă?