Răutăți de musculițe

Gâzele de dimineață

ieri s-au întâlnit la piață.

Una mică, zgribulită

și mereu nemulțumită

zice iute : - Vai de mine,

sunt sătulă de albine;

toată ziua-s peste tot,

nu mai pot să le suport.

De cu noapte se trezesc,

bâzâie de te-asurzesc

și-și aleg, încă din zori,

cele mai frumoase flori.

Lunguiețe și vărgate,

sunt tot timpul agitate,

ca și cum în lumea mare,

plină de culori și soare,

n-ar mai exista, vezi bine,

altceva decât albine.

Sunt atât de-nfumurate...

Oare cin' s-or crede, frate?

- Chiar așa-mi pare și mie -

sare-o muscă verzulie.

Să-ți spun drept, surată dragă,

nu le-nghit de-o viață-ntreagă;

trec pe lângă noi așa, 

parcă nici n-am exista.

Plină de-agitație,

intră-n conversație 

musculița de oțet,

bâzâind și ea încet :

- Zău c-aveți mare dreptate,

albinele-s alintate;

oamenii le fac stupine,

să le meargă cât mai bine,

li se-oferă bunăstare,
parc-ar fi rupte din soare.

Un bondar ce sta deoparte,

ascultându-le pe toate,

și-a dres vocea lui de bas

și a cuvântat pe nas,

privindu-le plictisit :

- De un ceas v-am auzit

făcându-vă de rușine,

cum vă stă vouă mai bine.

Stați aici fără vreo treabă,

aruncând, în mare grabă,

o grămad' de răutăți

despre niște vietăți

ce nu v-au făcut nimic.

Ce-aș putea eu să vă zic?

Sper doar că ați observat

că la micul vostru sfat

n-a venit și n-o să vină

niciodată vreo albină.

Nu c-ar fi înfumurate,

dar mereu sunt ocupate

să strângă din flori avere,

să umple stupii cu miere.

Dar voi cu ce vă mândriți,

decât că stați și bârfiți?