Calculator și ușă termopan

-Dom' derector!... Dom' de-rec-toor!!... Dom' derec-to-uo-uooor!!!

Strigătul sparge liniștea uliței și trezește câinii. Se deschide un geam, și o voce speriată:
-Ce-i? Cine-i?

-Eu îs - răspunde omul de afară.

-Ce-i, nea Aristuță, ce s-a-ntâmplat, Doamne iartă-mă? Cât e ceasul?

-Îi noaptea - se veselește omul.

-Iar ai băut, nea Aristuță! Mai dă-o-n mama mă-sii de treabă, nu ți-e rușine să vii noaptea să trezești oamenii?

-Ba mi-i rușine, da' ce să fac?

-Hai, du-te-acasă și te culcă, vorbim noi mâine.

-Nu mă duc, dom' derector, că ne-o furat tirmopanu'.

-???

-Tirmopanu'... Ușa, dom' derector, ușa noastră.

-Ușa??

-Îhî.

Geamul se închide cu o bufnitură și aproape imediat se deschide ușa casei. Directorul iese repede, cu bluza de trening trasă direct peste pijama. Se chinuie să-și bage o mână prin mâneca întoarsă pe dos. Deschide cu putere poarta. Aristuță, care ațipise cocoțat pe ea, se trezește și sare jos, buimăcit.

-Cum adică ne-a furat ușa?? Cine?

-Da' știu eu cine? Că dacă știam... 

Pornesc amândoi la vale pe uliță, directorul înainte, aproape alergând, Aristuță în urma lui, împiedicându-se în pietrele drumului. Răsuflând greu, omul de serviciu al școlii încearcă să lumineze puțin întâmplarea:

-Și ieream eu la crâșma lu' Ghionoiu, m-o trimis Natalița să-i iau și ei o bere, na, ca muierile. Și vine la mine a' lu' Pintilică ăla micu' și-mi zice: „Bă, Aristuță, cum stai tu aicea?” „Bine stau”, îi zic eu și mă mir. Da' el: „Și școala, ce faceți cu ea?” „Stă bine și școala”, zic eu, și el râde-așa, cum râde el ca prostu': „Hăă, hăă, ba nu stă bine, că n-are ușă”. „Cum, bre, n-are ușă adică?” „N-are - zice el și râde iar - a furat-o”. Și s-a-ntors ș-a plecat. Atuncea am lăsat eu și bere, și tot ș-am fugit la școală, să văd ce-i. Când ajung eu acolo, ușa nu ierea, dom' derector, nu ierea și pace bună. Ș-am venit să vă spun, ce ierea să fac eu singur?

Cei doi ajung în fața școlii. Aristuță se reazemă de poartă, gâfâind. Directorul, cu o mână în șold și cu cealaltă la gură, se uită mut. Tocmai terminase de renovat școala, printr-un proiect european pentru care se milogise trei ani și la Inspectorat, și la Primărie. Pusese geamuri și uși noi, cumpărase un calculator...

-Aoleu! Nea Aristuță!! Dar din școală n-au furat nimic?

Cu gândul la berea lăsată la crâșma lui Ghionoiu, Aristuță tresare și se uită cruciș, ca întotdeauna când e speriat.

-Dom' derector! Înuntru n-am mai intrat, c-am dat fuga repede să vă spun.

Se reped amândoi în școală și se duc direct la biroul directorului. Ușa dată de perete, calculatorul - nu. Directorul se lipește de tocul uşii, stors.

-Ce mă fac eu acum? Îmi impută ăștia banii, vine anchetă... Mă mai dau și-afară!

-Nu vă im... im... nimica, dom' derector, că am eu un gând, așa, cine-a putut să vie și să fure.

-Hai să mergem, dar! - se repede directorul.

-Acuma, noaptea? La ăia?? Pfua! Nici ziua, dom' derector, nu-i de mers la ăia, darămite acuma, pe-ntoneric... Mâne mergem amândoi frumos frumu-u-şel la șefu' de post și se duce el, pe lumină, cu niște oameni. Îs răi tare ăia a' lu' Feraru, parcă nu știți și dumneatale, îți dă-n cap fără să se uite, po' să fii tu...

Bărbații ies din școală și Aristuță scoate mănunchiul de chei, să încuie ușa. Dându-şi seama, îi podidește pe amândoi un râs cu lacrimi și se trântesc pe băncuța din fața intrării. Când le trece râsul, rămân cu ochii în gol, amărâţi.

-Videți, dom' derector, nu v-am spus eu mai de demult?  Ce ne trebuia nouă tirmopane și calculator? Că care are de-nvățat, învață și fără tirmopan la ușă și la geamuri. Ne trebuia nouă ca-n Europa... Că parcă ăia din Europa le pasă lor de tirmopanele noastre. Tu-i nafura mă-sii de viață!