E toamnă. Plouă în oraș.
Sub stropii reci, un copăcel
se scutură de frig, golaș -
e mare parcul pentru el.
Pe zgribulitele alei
se plimbă-ncet un băiețel
cu pași pitici și singurei -
e mare parcul pentru el.
Și casa e prea mare-acum,
de când tăticul, într-o zi
s-a rătăcit pe-un fel de drum
cu stele reci și cenușii.
Mai vine-n vis, din când în când,
și-i pune-n gene un sărut.
El se trezește-atunci plângând -
e prea scurt visul. A trecut...
Copacii uzi, deasupra lui,
îl mângâie cu foșnet lin
și-n calea băiețelului
chiar vântul bate mai puțin.
Iar ploaia rece parc-ar sta
pe unde trece pasul mic,
fiindcă deasupra, cineva
îl însoțește pe pitic
și îi deschide, nevăzut,
o umbreluță albăstrie.
E prea scurt visul. A trecut.
Mai vii la noapte?
Cine știe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu