Iubește-mă când toamna mă omoară
și la priveghi stau numai eu cu mine,
când nu se mai înfige-n cer vreo scară
să curgă rai în mierea de albine.
Mi-ai semănat odată-n ochi biserici
în care-am botezat câte-o ninsoare;
azi trag de frânghii clopotari isterici
și ploi cu zimți ne leagă de picioare.
Un fel de frig mi-a înfrunzit sub piele
și tot mai mare-i crește rădăcina –
iubește-mă cu toate ale mele,
chiar dacă nu mai are gust lumina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu