Tu ce vezi, toamnă, când te uiți la noi
și ne îmbraci tăcerea-n frunze moarte,
să credem că ne apără de ploi
și că departe nu mai e departe ?
Când le-au crescut pe aripi despărțiri,
te-or fi trezit din somnul tău cocorii
și le-ai furat cămășile de miri,
pe care-ai desenat cu ceață norii.
Se coc gutui pe degete de vânt
și frunze zboară în culori de miere –
e-așa de multă toamnă pe pământ,
iar fulgi de cer se joac-a tămâiere.
Mai cade câte-un înger albăstrui
să scuture din noi câte-o povară –
aș vrea să vezi în nevăzutul lui
ce mult mi-e dor când toamnă e, și seară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu