Crăciunul lui

Sus, într-un colț, păienjenelul se plictisește grozav. Își întinde cele opt piciorușe negre, le strânge, le întinde iar, apoi se mișcă puțin la stânga, puțin la dreapta și cam atât. Dimineață, Omul Înalt cu păr lung a venit cu o cutie mare, care făcea un zgomot înspăimântător și din care ieșea un Tub lung. A trecut cu ea prin toată camera. Tubul a ajuns și aici, sus, în colțul lui și, nu știu cum, a tras în el aproape toată pânza care până atunci fusese casa lui. O dată cu pânza, a plecat în Tub și mama. Poate s-a dus acolo ca să ia pânza înapoi, să aibă unde sta.
Acum, păienjenelul e singur doar pe-o bucățică de pânză, care abia se vede. Abia se vede și el, e mic din cale-afară. Și plictisit... Oare cum făcea mama lui pânza mai mare? A văzut-o de multe ori făcând asta, dar nu mai ține minte. Și ce face ea acolo, în Tub?...
Ușa camerei se deschide larg și Omul Înalt cu păr scurt intră, ducând în brațe ceva mare și verde, ca un fel de floare uriașă, cea mai mare pe care-a văzut-o el vreodată. O aduce și o pune chiar sub colțul lui iar vârful ei aproape îi atinge căsuța. Hm... e plină camera de flori frumoase, asta nici măcar nu-i colorată. Curios, păienjenelul vine până la marginea pânzei, să vadă mai de-aproape ciudățenia. Pânza se clatină, și el, speriat, se duce fuguța lângă perete.
Dar n-are liniște, vrea să știe neapărat ce-i cu floarea asta atât de mare. Oare ce-ar fi să dea o fugă până la ea? Emoționată la gândul marii călătorii, gângania se desprinde de pânză și pornește repejor în josul peretelui. Dar chiar atunci, Omul Înalt cu păr lung vine cu Tubul și începe să-l plimbe pe sub floare. Îngrozit, păienjenelul o ia la goană înapoi și se oprește, tremurând tot, în colțul lui, abia putând să mai respire.
După ce se mai liniștește, îi trece prin gând că poate Tubul s-a întors ca s-o aducă înapoi pe mama. Bucuros acum și convins că asta trebuie să fie, așteaptă cu sufletul la gură s-o vadă. Dar Omul Înalt cu păr lung strânge Tubul și iese cu el din cameră. Aaaa....
Nu trăiește demult pe lumea asta, dar a văzut destule și poate spune că sigur, sigur, Tubul îl sperie cel mai tare. Nu știe exact de ce, dar o să se mai gândească la asta. Însă n-are timp acum, pentru că în cameră năvălesc cei doi Oameni Mici:
-Uraaa!!! Împodobim bradul!!
Omul Înalt cu păr lung aduce mai multe cutii, din care scot toți o mulțime de mingiuțe colorate și încep să le atârne în floarea cea mare. De afară, se aud niște cântece și Oamenii din casă cântă și ei. Eiii, ce zi!
Floarea s-a umplut de mingiuțe și strălucește toată. Acum e mai frumoasă decât toate celelalte flori din cameră. Ia te uită!... Dar el nu înțelege: în celelalte, n-a pus nimeni nicio mingiuță, de ce? I se face milă și-i vine să plângă. Chiar plânge puțin și... aah... ce cald și bine e-aici, în colțul lui... și el e așa de obosit, a fost o zi tare lungă și... cine vine?... mama?? Mama!!!
Păienjenelul deschide ochișorii cât niște gămălii. În cameră, lumina e stinsă, dar... aaa!! floarea uriașă strălucește acum și mai tare, în multe culori, care se sting, și se aprind, și se sting... Ce minunăție!! Fericit, aleargă de colo, colo pe bucățica de pânză. Tare-ar vrea să atingă și el o luminiță din aceea colorată. Cred că Oamenii dorm și poate nu mai vine Tubul. Ce-ar fi dacă...
Se oprește puțin, apoi, repede, repede, o ia la fugă de-a lungul peretelui, spre floarea strălucitoare. Dar stai, se aude ceva... Parcă pași de Om. Nu, nu Tubul!!! Plin de spaimă, se întoarce în colțul lui și se lipește cât poate de mult de perete. Fereastra se deschide încet, încet, aproape fără zgomot și intră în cameră un... Om?!? Nu seamănă cu niciunul pe care l-a mai văzut el, și a văzut destui, asta-i sigur. Ăsta e roșu, și are păr lung și alb. Și uite, are o grămadă de păr alb și stufos care-i atârnă sub nas și sub gură! Iar în spate duce o pungă mare, mare, tot roșie și ea.
Omul Roșu lasă punga pe covor și începe să scoată din ea cutii colorate, mai mari și mai mici. Le pune sub floarea uriașă. Ce-o fi cu floarea asta? Toți Oamenii au avut grijă de ea azi. Apoi, străinul cel ciudat se așază pe fotoliu și mănâncă niște cerculețe colorate, pe care Oamenii Mici le-au lăsat pe masă, și bea ceva alb dintr-un pahar. Râde, oftează bucuros, își scutură părul de sub gură, se ridică încet și se duce spre fereastră. Ce mai întâmplare... Ceilalți Oameni nu intră și nu ies niciodată pe-acolo.
În fața geamului, chiar când să iasă, Omul Roșu se oprește, se întoarce și se uită direct spre colțul lui. Păienjenelul începe iar să tremure. El știe că, atunci când Oamenii văd pe cineva care seamănă cu el, aduc Tubul! Micuțul închide ochii și nici nu mai respiră. Stând așa, simte o suflare caldă care trece peste căsuța lui și, nu știu cum, nu-i mai este frică. Deschide ochii și... și... Aaaa!!! Bucățica lui de pânză s-a umplut de firimituri dulci și colorate! Și uite! de marginea ei atârnă un firicel strălucitor... Căsuța lui seamănă acum cu floarea uriașă. De așa fericire n-a avut parte păienjenelul niciodată în viața lui. Nici nu știe la ce să se mai uite și ce să mai facă.
Și, înainte de a ieși din cameră, Omul Roșu se uită iar la el, închide un ochi (ce-o fi asta?) și-i spune, râzând:
-Crăciun fericit și ție!