În pădurea fermecată

În pădurea fermecată

m-am căutat

de când n-am înțeles că Soarele și Luna

s-au împăcat în mine.

M-am  căutat în vârfuri de copaci,

în cuiburi de privighetori,

în scorburi.

Am coborât apoi în iarbă

și-n văgăuni ascunse tuturor,

chiar și mie.

Am vrut să-mi văd ființa

în fiecare colț de codru -

și-n umbra deasă,

și-n poieni.

Nimic !

Nimic n-am văzut.

Am rătăcit 

când pe-o cărare, când pe alta,

în asfințit de gând

și-n zori de inimă

până au început să mi se rupă

rădăcinile

și să-mi fugă

frunzele.

Nimic !

Atunci, am căzut 

întâi în genunchi,

apoi cu fața în frunzele mele

moarte.

Și-am stat așa, plouând,

mai multe anotimpuri.

Dar, într-o dimineață,

un lăstar verde și unul albastru

mi-au șters ploaia de pe frunze

și-am putut, atunci, să văd

pentru prima oară

în toate anotimpurile mele.

Am văzut cum pădurea

își face loc - toată -

în mine.

Și-am înțeles

de ce în ochii mei răsar

și Soarele, și Luna.

În pădurea fermecată

m-am găsit !