Sunt o căsuță de lemn

Sunt o căsuță de lemn,

pitită la poale de munte.

Am ferestre
(puțin aburite uneori), 

prin care se vede în mine.

Am și ușă,
(câteodată închisă),

prin care se poate intra,
 fără mari ocolișuri,

în sufletul meu.

Pe acoperișul verde

mi s-au așezat toate zăpezile, 

din care atârnă țurțurii,

mai mari și mai mici,

ai iernilor trecute.

Din ei

mai picură, din când în când,

câte-o amintire.

Mă-mprejmuiește un gard,
care îmi păzește avutul -
și inima, și mintea,
și toate celelalte
ale mele.
Prin câteva spărturi,
gardul meu trimite-afară
fărâme ale lumii mele :
cioburi de curcubeu, zdrențe de întuneric,
ecouri de zâmbet, petale și spini -
frânturi de orice.

Hornul albastru,
(cu fața spre norii tot mai deși),
 slobozește toate suspinele și râsetele
care mi-au populat vreodată căminul.

Copacii din ograda mea
par să fie din ce în ce mai mulți
și pe brațele lor
sclipesc orologii de argint
care arată, toate, ore diferite
ale timpului meu.

Iarba,
(care îmi acoperea curtea
dintr-un capăt în altul),
sărută pe alocuri zăpada,
dar niciuna nu-i răpește
celeilalte culoarea.

Chiar acum, uitându-mă atent
prin toate ferestrele mele,
am văzut ceva
care-a făcut zăpada de pe acoperișul meu
să înceapă să se topească.

Am văzut în curtea mea ghiocei .