O altfel de poveste

La căpătâi de nou-născută

se-adună două ursitoare,

să-și spună darul fiecare.

Prima, în mantie de rouă,

șoptește către viața nouă :

„Să-ți fie pasul doar lumină,

să nu-ți rupi nicio rădăcină,

să-ți vină îngerii la geamuri,

să-ți curgă soare printre ramuri.”

A doua, vis de cer senin,

se-apropie cu pas blajin :

„Să poți privi mereu spre stele,

să-ți crească aripi către ele

și-albastrul cerului de seară 

să-ți fie singura povară.”

Când, pe cărări de întuneric

desprinse din abis de mare,

în zbor de vis adânc, himeric,

se-ncheagă-a treia ursitoare,

cu ochi de ger și păr de-apus :

„Să fie toate cum s-au spus.

Destinul tău fie măreț, 

să-ți faci din visuri auroră

și strălucirea fie-ți soră.

Dar toate-acestea au un preț :

o nesfârșită fericire

e mai presus de om și fire -

de-aceea, nici măcar o clipă,

oriunde te-ai purta sub Soare,

nicio făptură iubitoare

nu-ți va atinge vreo aripă.

În orice zi, în orice cale,

tristețea grea a tuturor

va umili-o zdrobitor

lumina bucuriei tale.

De doru-ți nimeni n-o să știe

și viața ta va fi pustie.”

Ecoul negru al ursirii

s-a năpustit spre patru zări,
tunând în valuri peste mări
cumplitul rânjet al rostirii.

În marea liniște-ncepută,
a doua bună ursitoare,
învăluită-n ochi de Soare,
se-apropie de nou-născută :
„Se vede-acum, copila mea,
că-n marea noastră dărnicie
am abătut asupra ta
singurătate și urgie.
Nu pot întoarce eu ursita,
dar pot adăuga ceva :
când binele te va durea
și moartea îți va fi ispita,
să ai puterea de-a cânta.
Atunci, lumina ta cea mare
să cadă-n glasuri de izvor
cu ape reci, mângâietoare,
peste durerea tuturor.
Un strop de Soare le vei fi
și viața ta se va-mplini.”

Cu ochi pierduți în neputință
plecat-au ursitoarele
de lângă firava ființă
și-au părăsit hotarele
acestei lumi prea omenești,
lăsând în urmă doar povești.