Un arici și doi căței

Un arici și doi căței 

stau de vorbă cu Andrei,

să îi spună fiecare 

cine e și ce îl doare.

Zice-ariciul : „Nu-i așa

că îți place fața mea?

Am nas mic și drăgălaș

și un zâmbet cam poznaș,

ochișori strălucitori

și urechi ca două flori.”

„Ba îmi place - spune-Andrei -

dar mă sperie țepii tăi.

Să te mângâi cum să pot, 

dacă ai spini peste tot?”

„Vezi - suspină-ariciul mic -

tocmai asta vreau să zic :

am un chip așa frumos, 

dar, pentru că sunt țepos,

toți se tem și fug de-aici.

Nu mai vreau să fiu arici!”

„Ia auzi-l, frățioare,

plânge ca un bebe mare -

sare unul din căței.

Poate să fii câine vrei?

Să-ți fie tot timpul foame, 

să fii mereu plin de scame,

să cerșești la fiecare

câte-o gură de mâncare,

oamenii să te-ocolească

sau, mai rău, să te lovească?

Asta vrei, arici mărunt?

Lasă-ți spinii unde sunt,

bucură-te, nu te plânge,

fiindcă nu te poate-atinge

niciun om cu suflet rău.

Vreau să fiu în locul tău!”

„Și eu, și eu - strigă-ndat'

și cățelul celălalt.

M-am săturat să fiu câine, 

vreau să fiu arici, ca tine!”

„Prieteni buni, stați așa,
să-nțeleg și eu ceva -
strig-Andrei foarte uimit -
am rămas nedumerit.
Tu, arici mic și frumos,
vrei să nu mai fii țepos
iar voi, dragii mei căței,
ați vrea să fiți aricei.
Încercați să vă gândiți
cât de comici vreți să fiți :
un arici în pielea goală,
îndurând frigul de-afară,
fără țepi ca să-l păzească
de cine-ar vrea să-l lovească.
Și doi căței aricioși,
fără blană, dar țepoși,
de care-ar fugi oricine.
Spuneți voi, ar fi mai bine?
Dac-ați arăta așa,
cine v-ar putea plăcea?”

Ascultând ce spune piciul,
și cățeii, și ariciul
au decis ca fiecare
să rămână cu ce are.