Memento

În casa mea s-a zăcut

de când mă știu.

Întâi au zăcut urechile, bolnave

de patriotismul cântecelor

din difuzoare.

Au urmat ochii, orbiți de aurul

din rafturile goale

și din salamurile cu soia.

Mâna dreaptă aproape s-a uscat

de-atâtea saluturi pionierești,

în timp ce brațul stâng a-nțepenit

tot căutând degeaba prin frigiderul depopulat

până și de frații Petreuș.

Buzele și-au cam pierdut direcția,

îndreptându-și sărutul spre altă parte

decât cea firească.

Limba n-a mai putut să articuleze

nume de îngeri

și alte nume străine, de Cioran sau Țuțea sau Eliade.

În fine, inima 

aproape c-a ieșit din piept

elogiind, cu sute de bătăi pe minut,

mărețele realizări.

Dar toate acestea s-au întâmplat

într-un alt veac.

În veacul ăsta nou, nu mai există difuzoare

și, oricum, patriotismul

nu ne mai deranjează de nicăieri.

Golul din rafturi s-a umplut

și salamurile cu soia valorează

greutatea lor în aur.

Mâna dreaptă și-a dat mâna 

cu cea stângă

și amândouă ne conduc

spre altfel de realizări mărețe.

Numele de îngeri zboară acum 

de pe buzele tuturor,

de dimineață până seara,

 în niște moduri foarte populare.

În fine, inima,
lăsată fără obiectul muncii,
se oprește, de capul ei,
adesea chiar între două spitale.

După cum vă spuneam,
în casa mea s-a zăcut
de când mă știu.