miercuri, 30 aprilie 2014

Bildungsroman



Vai, vai,
ce zi urâtă-a fost atunci în Rai!
În preaputerea Lui dumnezeiască,
Părintele-a dorit
să-și lase-odraslele să crească
și le-a menit
grozava soartă omenească.
Nu și-a bătut copiii, nu i-a certat,
nu i-a gonit de-a valma peste luncă,
nimic din toate-acestea.
Doar le-a dat
prima poruncă
și i-a amenințat,
fără să le explice deloc ce-nsemna
și cât de rău vor pica 
sau unde-anume
vor pleca
dacă nu se vor supune.
Așadar, cei doi
copii ai divinității,
complet neștiutori și goi,
au ratat 
promisiunea eternității
și n-au ascultat.
Au săvârșit, cu alte cuvinte,
exact ce-ar fi făcut, în locul lor,
orice copil fără minte,
căruia nu i s-ar fi spus
ce-l așteaptă pe cel nesupus.
De-aceea,
omenescul neam
și-a mutat pe Pământ epopeea
începută de strămoșul Adam
atunci când Eva l-a invitat
să cadă în păcat.










luni, 28 aprilie 2014

Poveste fără pretenții (tragedie ludică în suspine minulesciene)



În portul dintre Nord și Sud
s-a stins de mult un felinar,
odată c-un deces absurd
al unui tânăr marinar
ce naviga bianual
pe ruta dintre Sud și Nord
și a decis, scurt și banal,
să facă un atac de cord.
Nu fiindcă s-ar fi plictisit
de viață și-ar fi vrut să moară,
ci pur și simplu a-ntâlnit
o brună pasăre de seară
și cu pasiune s-au iubit
din toamnă până-n primăvară.
Dar într-o zi din luna mai,
luându-l prea fără de veste,
bruneta a conchis că, vai!
s-a săturat de-așa poveste,
de-acest amor făr-atmosferă
(zicea, spoindu-se cu pudră).
Deci a făcut un cupdefudră
pentru un marinar mai ludic,
cu tatuaj și ton impudic,
de pe un iaht de croazieră
și au plecat, după maree,
în Papua Noua Guinee.
Eroul nostru s-a trezit
peste măsură de zdrobit
de-așa subită tragedie
și a făcut tahicardie,
urmată de-un infarct masiv.
A fost resuscitat tardiv
și-a mai trăit un sfert de oră
visându-se cântând la proră,
apoi s-a îmbarcat și el
pe-un vas cochet și mititel
din scânduri de la Tropice,
plutind spre țărmuri veșnice,
să-și plâng-amorul lui cel crud
pe ruta dintre Nord și Sud.


duminică, 27 aprilie 2014

A-nflorit pe negândite



Unde să fi fost Simina
când a înflorit grădina?
N-a văzut cum cireșeii 
și-au deschis toți boboceii
ca să-și pregătească-n pace
fructele ce se vor coace.
N-a văzut nici toporașii,
fragezii și drăgălașii,
nici zambila parfumată,
ghioceii de la poartă,
grațioasele brândușe,
mugurii de corcodușe,
gingașele violete
și narcisele cochete.
Unde-ai fost, fetiță dragă,
de-ai lăsat o lume-ntreagă
să-nflorească fără tine?

„Am stat în casă la mine. 
N-am putut să ies pe-afară,
fiindc-am fost cam bolnăvioară.
Am fugit prea mult prin soare
și-am mâncat în graba mare
o-nghețată delicioasă.
Acum... stau închisă-n casă.”

Să te faci bine, Simina,
că te-așteaptă-n zori grădina
cu toți mugurii frumoși,
să-i mângâi și să-i miroși.































sâmbătă, 26 aprilie 2014

Mephisto în oglindă



Sărmanul Faust,
cât preț s-a pus pe sufletul lui
nemuritor...
Un rămășag
între Lumină și-ntuneric,
un târg de-orgolii ca la piață
cu marfa la vedere :
o Margaretă cu un prunc
pentru un Faust bun de luat în iad
sau suflet pentru alții
în schimbul unui zbor.
Iad pe pământ
sau eternitate în iad.
Atât de simplu!
Și totuși marele savant
a încurcat produsele pentru o vreme
și a plătit 
cu suprapreț de suflete pierdute
zborul final.
Iar negustorul înșelat Mephisto
și-a ascuns chipul rușinat
în oglinda-mpărătesei
și-n toate oglinzile.
Povestea merge înainte.















Despre Soare


Într-o zi de prin april,
un cireș și un copil
tot uitându-se spre soare
se gândește fiecare :

„De ce-n orice dimineață
ceru-i tot numai roșeață
și, când iese soarele,
îmi alungă visele?
Mami vine lângă pat,
mă trezește imediat,
că nu-i timp de leneveală,
trebuie să plec la școală.
Dacă n-ar mai răsări,
cât de bine aș dormi...”

„Ce-o fi cercul gălbior
ce se-ascunde după nor
și, când iese el în zori,
eu mă umplu tot de flori,
iar atunci când nu mai vine
cad frunzele de pe mine
și mă lasă despuiat,
amărât și-nfrigurat?
Dacă nu s-ar mai piti,
tare bine mi-ar mai fi...”

Ei, copii, spuneți-mi mie :
voi cam cum ați vrea să fie?
Soarele să se pitească
și să nu vă mai trezească,
să dormiți și să visați,
la școală să nu plecați
și nimic să nu-nvățați?
Sau în orice zi s-apară
la cireșul cel de-afară,
să-i deschidă florile,
să-i coacă cireșele?





















vineri, 25 aprilie 2014

Un poet și moartea lui


        Într-o noapte nici mai bună, nici mai rea decât oricare alta, poetul  a simțit nevoia nestăpânită de-a muri. L-a luat cam pe nepregătite, chiar în timp ce se străduia să compună o poezie și i se uscase cerneala în stilou. Nici el nu înțelegea de unde i-a venit așa o pacoste, dar știa că nu se poate împotrivi, așa încât a început să-și pună treburile în ordine. Prima grijă a fost să rupă foaia pe care-și începuse poezia, ca să nu lase ceva neterminat în urmă, la cheremul criticilor. Apoi, după ce-a trecut prin camerele tuturor ai casei și i-a văzut pentru ultima oară, a luat din baie rujul soției, a scris pe oglinda din hol : „Am plecat să mor. Ne vedem mai târ...” și s-a terminat rujul. Privindu-se încă o dată în oglinda-bilet, printre literele roșii, ca să-și amintească pentru totdeauna cum arăta, a zărit câteva fire albe strălucindu-i în păr. Cu ciudă, le-a smuls pe toate, unul câte unul, ca și cum depindea de asta chiar moartea lui. Într-un final, și-a pus pălăria, dar a rămas în fața ușii, neputându-se hotărî dacă să ia sau nu umbrela. „Cine știe cum o fi vremea pe-acolo, poate plouă și-mi strică pantofii cei noi”- s-a gândit, așa că a luat umbrela și a plecat. Habar n-avea încotro să meargă, dar picioarele lui păreau să știe și l-au dus în parcul lui preferat, pustiu acum, la banca lui preferată, unde a scris aproape jumătate din toată opera. Brusc, și-a amintit că tot acolo își sărutase prima dată soția, pe când erau doar prieteni. Hm, ce chestie! Niciodată nu-și mai amintise asta; băncuța aceea era pentru el doar locul în care se întâlnea cu muza. „De ce oare...”- a început un gând, dar n-a avut timp să-l termine, simțind că s-a mai așezat cineva pe bancă. A închis ochii, așteptând.
- De ce-ai venit? s-a auzit Vocea de-alături.
- Am venit să mor - a răzbătut răspunsul din spatele ochilor închiși.
- Pe mine m-ai întrebat dacă-ți dau voie? întrebarea a scuturat câteva frunze din copacul de deasupra băncii, făcându-l pe poet să tremure ușor, ca de un vânt rece.
- La asta nu m-am gândit. Atunci, reformulez : am venit să-Ți cer permisiunea să mor.
- Trebuie să mă convingi - răspunsul a sunat ca o poruncă veselă, dar frunzele au continuat să zboare deasupra celor doi.
 - Să te conving să mă lași să mor?! s-a mirat omul; la așa ceva nu se gândise niciodată. Acum își dădea seama, cu năduf, ce poezie grozavă i-ar fi ieșit din asta și câte premii ar fi putut lua...
 - O viață-ntreagă te-am lăsat să scrii tot ce ți-a trecut prin cap și chiar ți-am dat de multe ori cerneală. Nu Mi-ai mulțumit o dată, dar nu M-am supărat. Așa-s toți copiii și tu ești mai copil decât ceilalți. Acum văd, însă, că pentru toate cuvintele alea înșirate pe nenumărate foi, n-ai folosit cerneala Mea. Ai scris cu una falsă, cumpărată de la chioșcul din colțul străzii. De-aceea, ai cântat despre atâtea suflete, și tocmai din povestea ta n-ai înțeles nimic. Nu te-ai născut pentru că așa ai vrut tu și nici n-o să mori doar pentru că vrei. Convinge-mă că meriți.
- Păi... nici eu nu prea știu... Cred că, pur și simplu, am trăit suficient. 
- ?
- Și am trăit binișor. Am scris o mulțime de cărți, am luat mai multe premii decât oricare dintre confrații mei, am cunoscut succesul, oamenii îmi iubesc poeziile.
- ?
- Am soție și copii. Unul e și el poet...
- ?
- Ce-ai vrea să-Ți mai spun? 
- Adevărul, doar atât. Nimic nu-i mai greu de spus decât adevărul, dar vrei ceva atât de important, deci fă un efort. Măcar acum.
- Nu știu, zău nu știu! a strigat poetul, simțind râuri de sudoare scurgându-i-se din tâmple către inimă. Ajută-mă Tu, dă-mi un indiciu! Îți ajuți toți copiii, fă-o și pentru mine!
- Nu Mi-ai cerut ajutorul ca să trăiești, dar Mi-l ceri ca să mori? a tunat Vocea, smulgând toate frunzele copacului și acoperind cu ele cerul de deasupra întregului parc. Prea mare îndrăzneala, omule!
- Te rog, Te rog din toată ființa mea, nu mă trimite înapoi! Nu știi cum este să ți se usuce în stilou cerneala. Și, mai ales, nu știi cum este atunci când singura călimară din casă nu mai stă pe masa ta de lucru, ci pe cea a fiului tău!... - odată ieșite vorbele, poetul s-a oprit brusc, trăgând în piept tot aerul parcului și totuși simțindu-se mai ușor ca niciodată.
- A fost greu, nu? a întrebat plină de milă Vocea. Atâta trufie niciodată nu-i ușor de dus și-i cu atât mai greu de recunoscut, chiar și pentru tine. Nici nu știi cât Mă bucur pentru c-ai făcut-o.
- Atunci... - îndrăzni poetul, sfârșit - atunci... mă lași să mor?
- Numai după ce te vindeci. Până atunci, n-am niciun loc liber pentru tine.












Tropăit de cal-putere



Ochiul palmei stângi mă doare
cam de când s-a deschis -
din fericire, nu de foarte mult timp.
Urechea palmei drepte
 a început să sângereze
ceva mai devreme,
din timpul războiului
pe care fonemele l-au pornit
pe timpanul unghiei de la degetul mic.
Nici cu buzele nu stau chiar bine,
 prea s-au obișnuit
să ascundă adevărurile
în spatele măselelor de minte.
Cât despre umeri...
ploile din fiecare anotimp
le-au mai topit câte-un dram 
de cal-putere.
Dar nu-i nimic!
Caii-putere topiți din umeri
se scurg toți în călcâie și-acolo
 își văd în continuare de treaba lor -
tropăie.






















joi, 24 aprilie 2014

Victima de serviciu



În marea înfruntare
dintre Dumnezeu și celălalt,
omul e mereu
victima de serviciu.
Amândoi îi arată
ba sfințenia luminii,
ba prăpastia întunericului
și-l amenință când cu focul iadului,
când cu măreția de neatins a Raiului.
Între ei, omul
niciodată nu știe 
ce să facă.
Și-atunci
își pipăie mereu drumul,
cu ochii abia întredeschiși,
sperând ca pasul următor
să nu-l doară prea tare
și să nu-i smulgă
vreun organ vital.
Iar la sfârșitul călătoriei,
cu privirea țintă către marea poartă,
buimăcit de-atâta mers, se-ntreabă
ce va găsi dincolo :
sfințenia luminii
sau prăpastia întunericului?
Sau...  poate...
pe amândouă?
IAR!?!









miercuri, 23 aprilie 2014

Un arici și doi căței




Un arici și doi căței 
stau de vorbă cu Andrei,
să îi spună fiecare 
cine e și ce îl doare.

Zice-ariciul : „Nu-i așa
că îți place fața mea?
Am nas mic și drăgălaș
și un zâmbet cam poznaș,
ochișori strălucitori
și urechi ca două flori.”

„Ba îmi place - spune-Andrei -
dar mă sperie țepii tăi.
Să te mângâi cum să pot, 
dacă ai spini peste tot?”

„Vezi - suspină-ariciul mic -
tocmai asta vreau să zic :
am un chip așa frumos, 
dar, pentru că sunt țepos,
toți se tem și fug de-aici.
Nu mai vreau să fiu arici!”

„Ia auzi-l, frățioare,
plânge ca un bebe mare -
sare unul din căței.
Poate să fii câine vrei?
Să-ți fie tot timpul foame, 
să fii mereu plin de scame,
să cerșești la fiecare
câte-o gură de mâncare,
oamenii să te-ocolească
sau, mai rău, să te lovească?
Asta vrei, arici mărunt?
Lasă-ți spinii unde sunt,
bucură-te, nu te plânge,
fiindcă nu te poate-atinge
niciun om cu suflet rău.
Vreau să fiu în locul tău!”

„Și eu, și eu - strigă-ndat'
și cățelul celălalt.
M-am săturat să fiu câine, 
vreau să fiu arici, ca tine!”

„Prieteni buni, stați așa,
să-nțeleg și eu ceva -
strig-Andrei foarte uimit -
am rămas nedumerit.
Tu, arici mic și frumos,
vrei să nu mai fii țepos
iar voi, dragii mei căței,
ați vrea să fiți aricei.
Încercați să vă gândiți
cât de comici vreți să fiți :
un arici în pielea goală,
îndurând frigul de-afară,
fără țepi ca să-l păzească
de cine-ar vrea să-l lovească.
Și doi căței aricioși,
fără blană, dar țepoși,
de care-ar fugi oricine.
Spuneți voi, ar fi mai bine?
Dac-ați arăta așa,
cine v-ar putea plăcea?”

Ascultând ce spune piciul,
și cățeii, și ariciul
au decis ca fiecare
să rămână cu ce are.
















marți, 22 aprilie 2014

O altfel de poveste



La căpătâi de nou-născută
se-adună două ursitoare,
să-și spună darul fiecare.

Prima, în mantie de rouă,
șoptește către viața nouă :
„Să-ți fie pasul doar lumină,
să nu-ți rupi nicio rădăcină,
să-ți vină îngerii la geamuri,
să-ți curgă soare printre ramuri.”

A doua, vis de cer senin,
se-apropie cu pas blajin :
„Să poți privi mereu spre stele,
să-ți crească aripi către ele
și-albastrul cerului de seară 
să-ți fie singura povară.”

Când, pe cărări de întuneric
desprinse din abis de mare,
în zbor de vis adânc, himeric,
se-ncheagă-a treia ursitoare,
cu ochi de ger și păr de-apus :
„Să fie toate cum s-au spus.
Destinul tău fie măreț, 
să-ți faci din visuri auroră
și strălucirea fie-ți soră.
Dar toate-acestea au un preț :
o nesfârșită fericire
e mai presus de om și fire -
de-aceea, nici măcar o clipă,
oriunde te-ai purta sub Soare,
nicio făptură iubitoare
nu-ți va atinge vreo aripă.
În orice zi, în orice cale,
tristețea grea a tuturor
va umili-o zdrobitor
lumina bucuriei tale.
De doru-ți nimeni n-o să știe
și viața ta va fi pustie.”

Ecoul negru al ursirii
s-a năpustit spre patru zări,
tunând în valuri peste mări
cumplitul rânjet al rostirii.

În marea liniște-ncepută,
a doua bună ursitoare,
învăluită-n ochi de Soare,
se-apropie de nou-născută :
„Se vede-acum, copila mea,
că-n marea noastră dărnicie
am abătut asupra ta
singurătate și urgie.
Nu pot întoarce eu ursita,
dar pot adăuga ceva :
când binele te va durea
și moartea îți va fi ispita,
să ai puterea de-a cânta.
Atunci, lumina ta cea mare
să cadă-n glasuri de izvor
cu ape reci, mângâietoare,
peste durerea tuturor.
Un strop de Soare le vei fi
și viața ta se va-mplini.”

Cu ochi pierduți în neputință
plecat-au ursitoarele
de lângă firava ființă
și-au părăsit hotarele
acestei lumi prea omenești,
lăsând în urmă doar povești.































luni, 21 aprilie 2014

Pedeapsa Zânei Măseluță




Vă era dor de o poveste cu zâne? (VIDEO)

Două zâne mititele
stau de vorbă între ele
și, tot dând din aripioare,
au uitat și să mai zboare.

Zice una : „Vrei să știi
Ce-am vorbit cu doi copii?”
„Tare-aș vrea să aflu-ndată
ce  poveste ai, surată.”

„Bine, hai să-ți povestesc :
când grăbeam să te-ntâlnesc,
un băiat și sora lui
se certau sub un gutui.

- Nu-i corect - striga Andrei -
să primești tu zece lei
pentr-un dinte-așa de mic.
Eu nu ți-aș fi dat nimic!

- Ba-i corect exact așa,
că nu-i dinte, e măsea -
se răstea la el Simina,
surioara cu pricina.

- Și ce dacă e măsea?
Tot nimica nu ți-aș da!
Nu-s de aur dinții tăi,
să primești atât pe ei.

- Dar când ție ți-au căzut
patru dinți anul trecut,
ți-a adus zâna cuminte
câte zece lei pe dinte.

- Fiindcă eu, cum știi prea bine,
sunt mai mare decât tine.
Și-apoi, surorile rele
n-au nevoie de măsele.

„Chiar așa vorbeau, surată? -
a-ntrebat zâna, mirată.”
„Chiar așa, zână bălaie
și s-au luat și la bătaie.”

„Vai de mine, draga mea,
n-am crezut așa ceva!
Pedepsește-i, soră, dragă,
altădat` să nu mai facă.”

„Nu-i nevoie, zău așa,
au fost pedepsiți deja :
Zâna bună Măseluță,
sora noastră cea drăguță,

pe loc s-a înfuriat,
în odaie le-a intrat
și, când dormeau năzdrăvanii,
le-a luat 'napoi toți banii.”
























vineri, 18 aprilie 2014

Iertare la Polul Nord



Mă gândesc
să-mi duc inima la Polul Nord,
s-o tratez cu vânt polar
și Auroră Boreală,
poate-o vede ursul alb
și-o iartă...


joi, 17 aprilie 2014

Doar Sisifi și doar de lut



În ultima vreme
(cam de când a ieșit Iona din burta peștelui),
mamele Pământului s-au obișnuit
să nască Sisifi.
Unul după altul, împroșcați direct
pe câte-un deal.
Colțurile de stâncă le rănesc
ba un umăr, ba o ureche,
dar Sisifii de lut se vindecă 
și urcă mereu.
Mai deschid câte-un ochi,
ca să mai zărească un fir de iarbă
sau o rădăcină,
cu mult noroc - poate chiar un copac întreg,
dar merg mai mult pe pipăite
și urcă mereu,
până li se termină stânca.
Așa reușesc să vadă și ei cerul,
ascuns până atunci cu strășnicie
de marele bolovan răutăcios
 care le-a râs în nas tot dealul.

































marți, 15 aprilie 2014

Gânduri de Simina


Nu știu dacă-i rău sau bine,
dar aici, în gând la mine,
nenea Nicu, adică bunu`,
totdeauna-nseamnă unu.

Nu știu dacă-i bine-așa, 
dar aici, în casa mea,
eu și-Andrei, adică noi,
totdeauna suntem doi.

Într-o zi de primăvară,
când era doar soare-afară,
mama, tata și Andrei
la-nceput au fost doar trei.

Mai târziu cu două veri,
parcă ar fi fost chiar ieri, 
ca-ntr-o piesă de teatru,
m-am născut - și-am fost noi patru.

La bunica mea, la țară,
când era mai frig afară,
mi-am învelit în opinci
degetele, câte cinci.

Pe la Paști, eu și Andrei,
hărnicuți și cuminței,
am vopsit mai multe ouă:
șase, șapte, opt sau nouă.

Și-uite-așa, lună de lună
facem totul împreună,
nimeni nu ne poate-ntrece,
căci suntem de nota zece.






















Vietăți în oglinda retrovizoare


Editorial Alexandra Stanescu: Strigatul contemporan al lui Edvard Munch Din oglinda mea retrovizoare mă atacă,
în fiecare zi,
tot felul de vietăți
în culori și sunete nefirești-
urși albaștri, care-mi sugrumă cu furie
 speranțele
și mă fac să scrâșnesc din dinți
în urgii de heavy metal;
râși obraznici, care-mi aruncă-n față
batjocura lor galbenă de manea 
și-mi fură din buzunarul de la piept
iluziile;
arici dureroși, care-și înfig acele portocalii
în toate colțurile minții mele,
valsând cu durerea de a nu mai crede
în minuni;
corbi gigantici și silențioși,
din ale căror aripi roșii picură,
în acorduri delicate de clavecin,
spaime
mai vechi decât Pământul;
vulpi foarte triste, bântuind aiurea,
pentru că oamenii le-au furat
viclenia.

Ce mă fac???

Întoarce oglinda mai spre dreapta, mami,
aici suntem noi!





















sâmbătă, 12 aprilie 2014

Memento


În casa mea s-a zăcut
de când mă știu.

Întâi au zăcut urechile, bolnave
de patriotismul cântecelor
din difuzoare.
Au urmat ochii, orbiți de aurul
din rafturile goale
și din salamurile cu soia.
Mâna dreaptă aproape s-a uscat
de-atâtea saluturi pionierești,
în timp ce brațul stâng a-nțepenit
tot căutând degeaba prin frigiderul depopulat
până și de frații Petreuș.
Buzele și-au cam pierdut direcția,
îndreptându-și sărutul spre altă parte
decât cea firească.
Limba n-a mai putut să articuleze
nume de îngeri
și alte nume străine, de Cioran sau Țuțea sau Eliade.
În fine, inima 
aproape c-a ieșit din piept
elogiind, cu sute de bătăi pe minut,
mărețele realizări.

Dar toate acestea s-au întâmplat
într-un alt veac.
În veacul ăsta nou, nu mai există difuzoare
și, oricum, patriotismul
nu ne mai deranjează de nicăieri.
Golul din rafturi s-a umplut
și salamurile cu soia valorează
greutatea lor în aur.
Mâna dreaptă și-a dat mâna 
cu cea stângă
și amândouă ne conduc
spre altfel de realizări mărețe.
Numele de îngeri zboară acum 
de pe buzele tuturor,
de dimineață până seara,
 în niște moduri foarte populare.
În fine, inima,
lăsată fără obiectul muncii,
se oprește, de capul ei,
adesea chiar între două spitale.

După cum vă spuneam,
în casa mea s-a zăcut
de când mă știu.







vineri, 11 aprilie 2014

Omul


           Când Omul și-a simțit sfârșitul mai aproape decât de obicei, a făcut ceva ce-și propusese de mult, încă din copilărie, dar timpul nu-i ajunsese niciodată pentru asta : a intrat într-o biserică, să-l caute pe Dumnezeu. Oarecum stingher și neștiind exact ce trebuie să facă sau să spună, a deschis ușor, timid, ușa bisericii, și-a șters noroiul de pe tălpile pantofilor, și-a scos pălăria (de care nu se despărțise aproape niciodată în viața lui de adult) și-a intrat. Întuneric. Liniște. Răcoare.
       „Cam sinistru în biserica asta”- și-a spus, strângând pălăria așa cum, odată, o strângea de mână pe mama, când îl ducea la dentist.
         „Da` unde-or fi lumânările? Nu văd nimic. Și e prea frig. Nu-mi place, deloc nu-mi place aici.” 
      Începând să dârdâie puțin, a înaintat exact trei pași temători, rugându-se să nu dea peste cineva și încercând, disperat, să găsească lumânările. Neîntâmplându-se nici una, nici alta, s-a oprit din nou, și-a făcut o cruce rapidă, s-a întors și-a zbughit-o hotărât spre ușă. Întunericul fiind atât de adânc și Omul - atât de nefamiliarizat cu locul, n-a făcut o rotație completă și, în loc să ajungă la ieșire, s-a lovit cu toată forța de o băncuță.
         - Dumnezeul... - i-a scăpat printre lacrimile pricinuite de lovitură. Dar, luându-și seama, și-a înghițit restul înjurăturii și s-a speriat. Ștergându-se la gură cu dosul palmei, ca pentru a anula, copilărește, jumătatea de blasfemie rostită, s-a așezat pe băncuță. Aplecându-se să-și pipăie genunchiul îndurerat, a dat, cu totul și cu totul pe neașteptate, de o mână care sigur nu era a lui. Pe jumătate înspăimântat, pe jumătate curios, a început să-și plimbe încet mâna în sus, de-a lungul mâinii necunoscute, ca un orb. Depășind niște degete noduroase (vechi, parcă, de când lumea), a dat peste marginea unei mâneci aspre, apoi peste un umăr puțin lăsat și, într-un final, și-a oprit căutarea într-o barbă stufoasă, de bunic simpatic și blajin. Ar fi vrut să-i pipăie și fața, dar i s-a făcut rușine și și-a retras mâna.
           - Cine ești? întrebarea abia șoptită a răsunat, în biserica goală, ca un tunet.
         - Tu să-mi spui - chicotitul care însoțea vorbele a umplut încăperea, revărsându-se din tavan, din pereți, din pardoseală și chiar din pălăria pe care Omul continua să o frământe în mâna stângă.
           - Dar de unde aș putea eu să știu? s-a mirat Omul, puțin agasat, crezând că bărbosul își cam bătea joc de el.
           - Nu tu m-ai chemat? s-a repetat râsul poznaș.
           - Eu??? Cum să te chem, dacă habar n-am cine ești?!
           - Nu mă-ntreba pe mine. Tu m-ai strigat. Înseamnă că știi cine sunt, nu?
           - Râzi de mine?
           - S-ar putea și asta.
           - Dar de ce, pentru Dumnezeu, să râzi de cineva pe care nici nu-l cunoști, și nici măcar nu-l vezi?!   s-a indignat Omul.
          - Aș putea crede că și tu râzi de mine. Vrei să spui că tu nu mă cunoști și nu mă vezi. Cu toate astea, mă strigi mereu. Așa ai făcut toată viața.
         - Te-am strigat eu toată viața?!?! Cu asta, chiar întreci măsura, zău așa. Nu pricepi că nu-te-cu-nosc?
          - Ar trebui să te cred, nu?
          - Sigur c-ar trebui să mă crezi.
          - De ce?
         - Pentru că ți-am spus eu. Și demonstrează tu că te cunosc, poți? a strigat Omul, enervat de-a dreptul.
          - Și eu ți-am spus că m-ai chemat, și nu m-ai crezut. Eu de ce să te cred ? Tot timpul mi-ai cerut să te cred : că ți-ai ascultat părinții, că n-ai râvnit la bunul altuia, că ai fost cinstit și toate celelalte. Niciodată nu ți-am cerut să-mi demonstrezi nimic.
         - Bine, dacă vrei să jucăm jocul ăsta, hai să-l jucăm. Să zicem că ți-aș fi cerut eu așa ceva. Și m-ai crezut?
           - Bineînțeles că nu - s-a revărsat iarăși, din toți pereții, chicotitul cel vesel.
           - Pentru că nu ți-am demonstrat?
           - Ei, na! Pentru că știam că mă minți.
          Mototolind de-a dreptul borul pălăriei (de care nu se despărțise aproape niciodată până atunci), Omul a început să se foiască pe băncuță. Nu-i mai era frig, dar valul de căldură care-l ataca nu era deloc plăcut. Prea cald era până și aerul care-i intra în plămâni și-i usca buzele, lipindu-i limba de cerul gurii. O neliniște mai mare decât oricare alta pe care-o simțise vreodată își făcea loc în el, urcând din vârful degetelor către inimă. Parcă ceva ce știuse dintotdeauna, dar uitase de veacuri, începea acum să se întoarcă la el. Respirând cu greutate și cu spaimă, a deschis gura larg, ca să fie sigur că va reuși, a închis ochii strâns, nu știa nici el de ce și a îngăimat, cu toată puterea care-i mai rămăsese în finalul zilelor lui :
         - Știai? De multe ori, nici eu nu știam că mint. De unde puteai TU să știi?
         - Tu să-mi spui - de data aceasta, chicotitul n-a mai răsunat și vorbele s-au auzit răspicat.
      În ochii strânși, bezna a fost străfulgerată de culori atât de puternice, încât Omul a fost obligat să-i deschidă, temându-se să nu orbească așa, cu ochii închiși. Cu uimire, a constatat că biserica începea să se lumineze, ca de un răsărit firav. A zărit pereții acoperiți de icoane, în depărtare - conturul altarului. Doar alături de el nu s-a uitat. Parcă n-avea curaj. Simțea că n-avea de ce să se uite, era totuna dacă ar fi încercat să vadă sau nu.
        - Mă cunoști de mult, nu? a constatat Omul, mai mult decât a întrebat. Și fiecare cuvânt mai lumina o părticică a bisericii.
         - Dintotdeauna. Ne cunoaștem dintotdeauna. Vrei să-ți demonstrez? iarăși chicotitul veni de peste tot, din jur, de sus și de jos.
         Privind mereu înainte, Omul a simțit aer curat inundându-i plămânii și lumină caldă mângâindu-i ochii.
           - Nu, nu mai este nevoie. Cred că... - vorba a rămas suspendată în liniștea bisericii și a continuat în gândul Omului.
            - Aaa! În sfârșit! a tunat vocea din barba stufoasă. Fără demonstrații ? Fără bătăi cu pumnul în piept că trebuie dovedit orice ?
            - De data asta, fără - a șoptit Omul, făcându-se din ce în ce mai mic, pe măsură ce vocea de alături se făcea din ce în ce mai mare.
             - Fără să mă mai iei mereu la întrebări că de ce așa și de ce pe dincolo și de ce am lăsat eu să se-ntâmple aia sau cealaltă? Fără : „Unde ești, când am nevoie de Tine?” și : „De ce ăluia i-ai dat atâtea, și mie nu mi-ai dat ce Ți-am cerut?” Fără astea?
            - Fără, fără! Am înțeles acum, crede-mă! a implorat strigătul din urmă.
           Lumina a fulgerat din toți porii bisericii, sfredelind ochii Omului, care nu se mai puteau închide pentru a se apăra.
           - N-ai înțeles nimic! Cu toată lumina asta de la începutul începuturilor, tot orb ai rămas. O viață-ntreagă M-ai chemat pentru toate nimicniciile care ți-au trecut prin cap. Nu ți-a păsat dacă era zi sau noapte, cald sau frig, mereu ai fost nemulțumit și ai dat vina pe Mine pentru orice.
            - Iartă-mă! a murmurat Omul, cu lacrimi în degete.
            - Eu am alungat o singură dată un înger rebel, și de-atunci toată lumea numai despre asta vorbește. Tu M-ai alungat din casa ta în fiecare zi, și n-a spus nimeni un cuvânt.
           - Iartă-mă! a spus Omul, cu plâns în umeri.
           - Tu n-ai putut să Mă ierți atunci când ți-a murit mama și-Mi ceri Mie să te iert. Hai, spune, de ce-aș face asta?
           - Pentru că Tu ești... Tu ești... ești...
          - Vezi? După toate zilele și săptămânile și anotimpurile pe care ți le-am dat, tot n-ai deschis ochii. Cine sunt Eu, spune, Omule, cine sunt?
           - Ești... - și lacrimile Omului țâșniră din toate colțurile bisericii. Ești... - și lacrimile Omului acoperiră biserica. Ești... - și lacrimile Omului acoperiră cerul. EȘTI  BUN!
         În clipa aceea, toate vocile lumii au tăcut și singură lumina a rămas în cer și sub cer. Și, în mijlocul ei, Omul s-a ridicat de pe băncuță, s-a ridicat de pe acoperișul bisericii, s-a ridicat de pe acoperișul lumii, purtat de o mână cu degete noduroase (vechi, parcă, de când lumea), deasupra căreia strălucea o barbă stufoasă și blajină.
           - M-ai iertat?
       Din barba strălucitoare, în lumina strălucitoare de deasupra tuturor cerurilor, s-a revărsat un chicotit poznaș.
                         
                                    
















joi, 10 aprilie 2014

Palmă de lacrimi




Când cerul s-a mutat la mine-n gând
și m-am văzut în ochii lui de ploi,
am auzit himerele plângând
și-am amuțit în degetele moi.

Când cerul s-a mutat la mine-n piept
și m-am cuprins în ochii lui de soare,
am înțeles că trebuie s-aștept
să-nmugurească zâmbetul din floare.

Când m-am uitat în jos, prin palma grea
și ale lumii mi-au părut deșarte,
din vârful degetului mic o stea
mi-a aruncat o rază spre departe,
peste abisul care mă desparte
de zâmbetul adânc din floarea mea.

De-atunci, mi-s ochii mai străini cu plânsul
și pieptul mi-e mai plin de stele,
iar palma nu mai sprijină ascunsul
din norii lacrimilor mele.
















miercuri, 9 aprilie 2014

Când Soarele mă doare






Când Soarele mă doare
în ochiul drept, 
îl mângâi cu Venus
și cu alte planete ce strălucesc
în ochiul stâng.
Când cerul îmi respiră
prea mult în plămânul drept,
îl alung cu marea care se zbate
în plămânul stâng.
Când Polul Nord îmi îngheață
aproape de tot tâmpla dreaptă,
îi trimit o adiere din Ecuatorul
tâmplei stângi.

Și tot așa, 
în veșnicia vieții mele,
când mă doare lumina albastră
din umărul drept,
când mă arde lumina roșie
din umărul stâng.

Dar întotdeauna,
una își găsește vindecarea în cealaltă.
Și poate că de-aceea
ochii continuă să vadă,
plămânii - să respire
și, în tâmple,
gândul și visul nu se ucid.













luni, 7 aprilie 2014

Alb în roșu




Într-un câmp de lalele roșii,
eu nu sunt decât 
o lalea albă.

De aceea
par mai înaltă decât celelalte
și asta
nu-i tocmai bine - 
vântul mă vede
 pe mine prima, 
ploaia mă plânge 
pe mine prima,
zăpada mă închide
 pe mine prima.
Dar tot pe mine prima
mă sărută și roua proaspătă,
și cerul senin.
Și-atunci - sunt fericită.

Câte-un strop de roșu
îmi atinge, din când în când,
petalele albe
și nu-l mai pot șterge. 
Cu timpul,
se face roz, sau negru
și rămâne la mine
pentru totdeauna.
Așa că mă răzbun și eu
cu zeci de stropi de alb,
care, uneori, se lipesc de petalele
celorlalte flori.
Și-atunci - sunt fericită.

S-ar crede că sunt singură,
pentru că mi-e culoarea 
altfel.
Dar vântul, și ploaia, și zăpada
îmi poartă mereu frunzele
către frunzele din jurul meu, 
care-mi încălzesc degetele,
și-mi șterg ploaia,
și-mi topesc zăpada.
Și-atunci - sunt fericită. 

Într-un câmp de lalele roșii,
eu nu sunt decât
o lalea albă.










duminică, 6 aprilie 2014

În pădurea fermecată


Creaturi mitologice romanestiÎn pădurea fermecată
m-am căutat
de când n-am înțeles că Soarele și Luna
s-au împăcat în mine.

M-am  căutat în vârfuri de copaci,
în cuiburi de privighetori,
în scorburi.
Am coborât apoi în iarbă
și-n văgăuni ascunse tuturor,
chiar și mie.
Am vrut să-mi văd ființa
în fiecare colț de codru -
și-n umbra deasă,
și-n poieni.

Nimic !
Nimic n-am văzut.

Am rătăcit 
când pe-o cărare, când pe alta,
în asfințit de gând
și-n zori de inimă
până au început să mi se rupă
rădăcinile
și să-mi fugă
frunzele.

Nimic !

Atunci, am căzut 
întâi în genunchi,
apoi cu fața în frunzele mele
moarte.
Și-am stat așa, plouând,
mai multe anotimpuri.

Dar, într-o dimineață,
un lăstar verde și unul albastru
mi-au șters ploaia de pe frunze
și-am putut, atunci, să văd
pentru prima oară
în toate anotimpurile mele.
Am văzut cum pădurea
își face loc - toată -
în mine.
Și-am înțeles
de ce în ochii mei răsar
și Soarele, și Luna.

În pădurea fermecată
m-am găsit !










sâmbătă, 5 aprilie 2014

Degete din rădăcini




Așa este -
mi-au crescut degete
din rădăcini
și toate 
se îndreaptă către ramuri.

Nu știu :
vor să le mângâie,
sau încearcă să le rupă ?

Sau, poate,
se gândesc să le rupă
după mângâiere.
I se mai întâmplă și așa ceva
câte unui copac.

Oricum,
trunchiul îmi stă bine
între cele cinci degete.
Dacă îl înclină vântul spre stânga -
îl sprijină degetul mare;
dacă îl îndoaie iernile spre dreapta -
îl prind toate celelalte. 

Dar ce mă fac
dacă se strânge pumnul ?














vineri, 4 aprilie 2014

Sunt o căsuță de lemn






Sunt o căsuță de lemn,
pitită la poale de munte.

Am ferestre
(puțin aburite uneori), 
prin care se vede în mine.
Am și ușă,
(câteodată închisă),
prin care se poate intra,
 fără mari ocolișuri,
în sufletul meu.

Pe acoperișul verde
mi s-au așezat toate zăpezile, 
din care atârnă țurțurii,
mai mari și mai mici,
ai iernilor trecute.
Din ei
mai picură, din când în când,
câte-o amintire.

Mă-mprejmuiește un gard,
care îmi păzește avutul -
și inima, și mintea,
și toate celelalte
ale mele.
Prin câteva spărturi,
gardul meu trimite-afară
fărâme ale lumii mele :
cioburi de curcubeu, zdrențe de întuneric,
ecouri de zâmbet, petale și spini -
frânturi de orice.

Hornul albastru,
(cu fața spre norii tot mai deși),
 slobozește toate suspinele și râsetele
care mi-au populat vreodată căminul.

Copacii din ograda mea
par să fie din ce în ce mai mulți
și pe brațele lor
sclipesc orologii de argint
care arată, toate, ore diferite
ale timpului meu.

Iarba,
(care îmi acoperea curtea
dintr-un capăt în altul),
sărută pe alocuri zăpada,
dar niciuna nu-i răpește
celeilalte culoarea.

Chiar acum, uitându-mă atent
prin toate ferestrele mele,
am văzut ceva
care-a făcut zăpada de pe acoperișul meu
să înceapă să se topească.

Am văzut în curtea mea ghiocei .














miercuri, 2 aprilie 2014

Doi unicorni






Doi unicorni
înfruntă împreună veșnicia,
între cer și pământ,
acolo unde numai unicornii pot ajunge.

Cel alb, asemeni zăpezii,
își flutură coama spre stele
și râde luminii
cu lumină.

Cel negru, asemeni pământului
de sub pământ,
își frământă copitele
către tărâmul ascuns
în spatele inimii.


Niciunul
nu privește spre celălalt,
dar amândoi știu bine
că celălalt e-alături.
Și mai știu
că albul zăpezii n-ar străluci
fără unicornul negru,
iar întunericul din spatele inimii ar păli
fără unicornul alb.

Și uite-așa,
din iarnă-n iarnă
și din inimă-n inimă,
doi unicorni
înfruntă împreună veșnicia.




Întunericul Luminii



Când s-a născut Lumina,
Întunericul s-a dat la o parte,
binevoitor
și i-a făcut loc razei
să urce pe Calea Lactee
și pe alte căi 
ale inimii.

4113

   Recunoscătoare,
  Lumina și-a întins toate aripile,
ca să cuprindă Întunericul
în îmbrățișarea sa
de aur.



Neputând refuza
un asemenea gest de mulțumire,
Întunericul s-a lăsat ademenit
în capcana strălucindă,
fără să stea prea mult
pe gânduri.



Așa se face că,
din ziua cea dintîi, 
Lumina și Întunericul
se-mbrățișează
necontenit
în toate.

Oamenii cred
că Întunericul
încearcă mereu să scape
din colivia Luminii
și să supună lumea.

Numai copiii știu
că cei doi se iubesc,
așa cum marea iubește cerul
și iarba iubește ploaia.

Cum de știu copiii asta ?

Pentru că încă n-au crescut, firește.