Am să știu

Și dacă știi că eu sunt vara ta,

să mă iubești ca un nisip albastru

pe care doarme-un pescăruș sihastru

ca să viseze că e pui de stea.

Și dacă știi că iarna ta sunt eu,

să mă respiri ca pe-o ninsoare calmă

și-un pic de alb să îmi ascunzi în palmă,

să-mi crească lângă el un dumnezeu.

Iar eu am să te ning cu vara mea,

am să răsar și-am să apun cu tine

și am să scriu cu alge că mi-e bine,

și am să știu că frigul nu mă vrea.

În curând

În curând va ninge-n toți copacii

cu zăpezile înmugurite

și în ierburi se vor naște macii

cu-amintiri din visele dormite.

Vor zbura pe mare pescărușii

dezghețându-și iarna din aripă

și, uitat în degetul mănușii,

frigul va mai zăbovi o clipă.

De mult alb, se va trezi grădina

ca să-și pună ochelari de soare

și să-și strângă-n frunze noi lumina

pentru spovedanii viitoare.

S-a scris

Cu cât ești mai aproape, cu-atât te pierd mai mult –

oglinda de sub frunte te-a împărțit la doi,

e moarte împărțirea și frică să te-ascult

și moartea cea mai mare e frica dintre noi.

S-a scris și-n alte aripi iubire nezburată,

au mai fugit din rame icoane fără sfinți,

nu doar în noi pustiul de liniște furată

a transformat în fulger ninsorile cuminți.

Se pare că deasupra ni s-a gândit răscruce

și nu-i în nicio gară un tren să-l înțeleg,

și niciun drum sub frunte să-l știu unde s-ar duce,

dar când te pierd de mine, muritul e întreg.

Așa aș vrea

Și când ar fi să mă iubești vreodată,

să nu mă-nchizi cu lacăte-ntr-un vis,

să nu zidești pe mine lumea toată,

să nu m-arunci într-un poem nescris.

Mai bine spune-mi simplu că pe-un munte

s-a rătăcit un brad cu chipul meu

și a căzut din el la tine-n frunte

o umbră cu miros de curcubeu.

Mai bine spune-i umbrei să-nflorească

și să se joace într-un colț de cer,

să-și lase dimineața să te pască

și frigului să-i pună temnicer.

Așa aș vrea să mă iubești vreodată –

ca pacea dintr-o apă de izvor,

ca pasul pe-o cărare neumblată,

să mă aduni, să nu mă lași să mor.

Sînt munte

Prin sângele meu curg izvoare de munte

și-mi crește pe umeri pădure de brazi,

bandaje de cer mi se-agață de frunte

cu ore albastre. Și raiul e azi.

Pe urme de urși se așază tăcere,

copacii coboară din nori fumurii,

prin aripi îmi trec presimțiri de-nviere

și sfinți de ninsoare au ochi de copii.

O inimă nouă îmi bate-n zăpadă,

o inimă veche se-ascunde-n pământ,

îmi strâng bucuria în pumni, să nu cadă,

și-n iarnă mă vindec, și munte eu sînt.