Poveste cu noi

Hai să dormim, mi-ai spus odată,

în câte-o scoică fiecare

și să visăm, din întâmplare,

aceeași liniște sărată.

Pe marea dintre noi să crească

din somnul verii o poveste,

noi să ne bucurăm că este,

să-i prindem stele, să le pască.

Un țărm ne va primi vreodată

când ne vom dezbrăca de valuri,

și-atunci vom asfinți pe maluri

cu ușa nopții descuiată.

Voi fi tăcerea ta albastră,

vei fi iubirea mea de sare

și vom visa, din întâmplare,

că s-a născut povestea noastră.

Doi pustii

Deschide-mi palma, fată, și-ai să simți

cuvintele pe care nu le-am spus –

așterne-le pe buza ta de sus,

să mi le scrii pe gura mea cu zimți.

Ascultă-mi ochii și-ai s-auzi cum trec

prin mine râuri fulgerate-n munți –

descuie-ți umerii și fă-mi-i punți,

ascunde-ne, iubito, de înec.

Ți-e noapte ziua-n care uit de noi

când cresc în mine spini care mă strâng,

și ți-ai deschis o ușă-n sânul stâng

să-ți bată inima pentru-amândoi.

Nu te gândi să pleci, chiar dacă știi

că mă iubești prea mult și că te dor –

sunt ploaia ta din fiecare nor,

dar fără ploi, rămânem doi pustii.

Poveste cu oi albastre

În faţa abatorului, în fiecare dimineaţă aşteptau 13 oi, albastre şi tăcute, aşteptau de cu noapte, în şir indian, să se deschidă abatorul; la 8 a.m. fix uşa se dechidea şi oile tropăiau, una după alta, pe podeaua de ciment, în urma lor uşa se închidea etanş, nu erau aşteptaţi musafiri; la 3 p.m. fix se deschidea uşa din spate şi oile tropăiau, una după alta, pe străduţa pietruită, treceau pe lângă tomberonul verde de pe trotuar şi plecau la treburile lor; o dată pe săptămână, cerşetorul din tomberon se uita lung după ele şi le făcea propuneri indecente, ele nu se supărau, treceau indiferente, nu se supăra nici el, fluiera a pagubă-n ciuperci, scormonea după resturi de cărţi rătăcite printre resturi de alte animale şi se apuca de citit gândurile altor cerşetori din alte tomberoane verzi sau altcumva, care văzuseră şi ei la viaţa lor multe şiruri indiene de oi, nu neapărat albastre, dar neapărat indiferente, unele frecventau abatoare de lux, acelea erau cele mai periculoase, cu blana lor moale şi deparazitată de orice idee care ar fi putut să le facă să schimbe drumul şi să ajungă cine ştie cum într-un loc în care blana lor preţioasă s-ar fi putut umple din nou de paraziţi care n-au ce căuta în mintea paşnică a unei oi.

Într-o dimineaţă,  la capătul şirului a apărut o oaie nouă, roşie, care a tropăit veselă la intrare şi veselă la ieşire, era într-o luni, zi cu eclipsă de soare şi cerşetorul din tomberon n-avea ochelari, nu se putea uita la eclipsă, s-a uitat la oi, în întuneric a văzut-o numai pe cea nouă, roşie, i-a făcut şi ei propunerea indecentă să scormonească împreună după resturi de cărţi, ea s-a desprins din şir şi a sărit în tomberon, dar în ziua aceea nimeni nu mai aruncase nicio carte, nu mai erau gânduri de citit, ce să facem? s-au întrebat, au ridicat din umeri şi au început să scrie ei un rest de carte despre cum este să fii oaie roşie şi cum este să fii cerşetor şi au scris până a trecut eclipsa şi a venit alta şi ei tot scriau, foaie după foaie, până când n-au mai încăput în tomberonul lor de atâtea gânduri şi au sărit pe străduţa pietruită exact la ora 3 p.m., când oile albastre ieşeau din abator.

În faţa tomberonului verde plin cu gânduri proaspete, 13 oi albastre, orbite de ultima eclipsă de soare din anul acela, au tropăit indiferente peste cerşetor şi oaia lui roşie. 

Fântâna

Într-o dimineață, un om a scos din fântână o găleată de sânge.

-Ăsta-i semn rău! - a spus el și a aruncat sângele în iarbă, unde pășteau niște oi.

A doua zi, omul și-a găsit oile cu toate picioarele retezate. 

-Semn rău! - a scuipat el cu sete, și-a suflecat mânecile și s-a apucat să urce oile în căruță. Le-a dus la râpa din marginea satului și le-a aruncat una peste alta. Oile, cuminți, s-au întors acasă târându-se pe drum, luându-se după cea mai mare și mai frumoasă dintre ele. Când le-a văzut omul la poartă, și-a suflecat mânecile, le-a tăiat capetele, le-a urcat în căruță și le-a dus la râpa din marginea satului, unde le-a aruncat una peste alta. Supărate, oile nu s-au mai întors acasă.

A treia zi, nevasta omului a murit. Obosit, omul și-a suflecat mânecile și-a urcat-o în căruță. Ajuns la râpa din marginea satului, s-a scărpinat în barbă câteva minute, apoi i-a tăiat femeii capul și-a aruncat-o peste oi. Capul i l-a păstrat, să-l arate nepoților, amintire de la bunica. Satul n-avea fotograf.

În ziua a patra, șeful de post a ridicat de pe imașul satului opt copii care jucau fotbal cu capul unei femei. După mai multe ore, copiii au mărturisit că l-au luat din casa omului cu oile. Intraseră acolo să fure niște bani, ca să-și cumpere o minge. Șeful de post i-a dat omului capul înapoi și i-a trimis pe copii acasă. În dreptul imașului, li s-a făcut poftă să joace fotbal. Cel mai mic dintre ei avea un cap rotund ca o minge. Meciul a durat două săptămâni, până când mama copilului cu cap rotund a venit să-l ia cu ea în Italia. Din păcate, copilul nu prea s-a bucurat de călătorie, n-a putut vedea nimic. Dar ginerele bătrânei la care lucra mama lui s-a bucurat, îi plăceau mult copiii fără cap.

În cea de-a cincea zi, la râpa din marginea satului s-a oprit o șatră de țigani. Bulibașa a luat-o pe femeia fără cap în cortul lui și le-a dat voie celorlalți să ia oile. Toată noaptea, nimeni din sat n-a închis un ochi din cauza gălăgiei de la paranghelia țiganilor. Peste mulți, mulți ani, câțiva săteni bătrâni au spus la spovedanie că au fost și ei la râpă în noaptea aceea. Popa nu i-a crezut, venise în sat de curând.

În a șasea zi, oamenii au vrut alt primar. Au candidat trei oi din râpa de la marginea satului, corespundeau. Dar sătenii erau mari iubitori de pastramă şi le-au dat această întrebuinţare. Satul a rămas fără primar.

În sfârșit, în ziua a șaptea, care de la o vreme a căzut întotdeauna duminica, ulița mare s-a umplut de reporteri și de turiști veniți să vadă satul fără primar. Mulți dintre ei s-au pierdut în gropile de pe uliță, n-au mai fost găsiți niciodată. Un ziarist mai curios a ajuns la râpa din marginea satului și a reușit, nimeni nu știe cum, s-o fotografieze pe femeia fără cap din cortul bulibașei. Fotografia a devenit virală pe internet și, până seara, bulibașa a primit oferte din partea mai multor state mici și mijlocii care aveau nevoie de un nou președinte. Bulibașa își cunoștea lungul nasului și s-a mulțumit să devină primar. S-a instalat, așadar, în casa omului rămas fără oi și fără nevastă și a organizat cea mai frumoasă petrecere pe care-o văzuse satul vreodată. Când s-a terminat, inevitabil, băutura, toată lumea a primit fără restricții apă de la fântâna din curte.

La miezul nopții, toți sătenii, reporterii și turiștii se odihneau, unul peste altul, fără picioare și fără capete, în râpa din marginea satului, printre celelalte oi. Mai puțin bulibașa, care nu putea suferi apa de fântână. 

Întâmplări şi chihuahua

Primul pas

El o iubea. Ea avea un pui de chihuahua, pe care îl plimba în fiecare zi. După multă adoraţie mută, el şi-a luat inima în dinţi şi a făcut primul pas. Pe capul puiului de chihuahua, pe care, de emoţie, n-a apucat să-l vadă. A fost, fireşte, piciorul stâng. Au urmat un ordin de restricţie şi plata veterinarului. Şi o idilă cu veterinarul. A lui - încă nu-şi lămurise pe deplin heterosexualitatea exclusivă. Idila n-a evoluat, doctorul a rămas cu o obsesie pentru câinii minusculi.

Pasul doi

A început să-i lase flori în faţa uşii. Câte şapte în fiecare dimineaţă. Femeia de serviciu le ridica în fiecare după amiază. Le punea într-o striclă de plastic tăiată de la jumătate, pe măsuţa de lângă televizor şi îşi imagina că are un iubit secret. S-a apucat să scrie poezii de dragoste şi le-a postat pe Facebook. Numărul de like-uri a năucit-o. A intrat în mai multe grupuri de gospodine poete, a publicat o carte şi s-a măritat cu un Don Juan întârziat, iubitor şi el de poezie şi de flori. Au petrecut noaptea nunţii înconjuraţi de mai multe buchete de crini imperiali şi au păşit împreună în eternitate în jurul orei cinci a.m., după calculul rapid al medicului legist.

Pasul trei

I-a scris scrisori, neavând abilităţi deosebite pentru corespondenţa electronică. O dată la două zile, poştaşul depunea câte un plic în mâna ei atent manichiurată. Poştaşul era frumuşel şi între două (sau mai multe) relaţii. S-a născut de-aici o poveste cam tulbure, urmărită cu ochi indiferenţi de căţelul chihuahua, care nu mai era pui. După o ceartă al cărei motiv se afla în nişte SMS-uri din telefonul lui, pe care ea căpătase obiceiul să le citească pe ascuns, poştaşul a plecat lăsând uşa larg deschisă, ca să fie original. Patrupedul a valorificat pe loc oportunitatea şi a ieşit la o plimbare solitară, care s-a lăsat cu un amor maidanez, din care au rezultat trei corcituri lamentabile. Crescut în apartament, craiul n-a mai găsit drumul către casă, stăpâna neconsolată a lipit afişe cu poza lui pe mulţi stâlpi, apoi a descoperit binefacerile unei depresii tratate după ureche, cu Xanax, Diazepam şi, ocazional, votcă. N-a fost bine. Deloc.

Pasul patru

Într-o zi, el a luat hotărârea definitivă: s-a sinucis. Mă rog, în felul lui. A scris un bilet de adio, l-a scos la imprimanta color, pe fond bleu, l-a împăturit, l-a pus la vedere în buzunarul cămăşii şi s-a aruncat pe geamul de la dormitor. A căzut pe capota maşinii unui vecin care era în divorţ şi încerca disperat să vândă maşina obiect al procesului de partaj n-a mai fost cazul a urmat o dispută îndelungată şi obositoare cu firma de asigurări căci nu prevăzuse nici el nici firma posibilitatea unei asemenea avarieri vecinul a pierdut fosta nevastă a zis că-i lasă lui maşina dar vrea apartamentul procesul încă se judecă vecinul s-a apucat de băut băiatul lui s-a apucat de droguri şi fata de 15 ani a rămas gravidă cu un fost emo mult mai bătrân decât ea care-a învăţat-o mai multe metode de a-şi tăia venele.
Sinucigaşul s-a întors acasă, după şase luni de spitalizare.

Pasul cinci. Ultimul

Amorul lui a capitulat. Ea a capitulat definitiv. Despre chihuahua nu se mai ştie nimic.

Umbre

Mai spune-mi, femeie, că poți

să-mi spinteci tăcerea din sânge,

s-o dai de pomană la hoți.

Vorbește cu mine, nu plânge!

Mai pune-mi pe ochi câte-o zi,

să tai asfințitul cu tine,

din cioburi să facem copii…

Nu plânge, vorbește cu mine!

Când nici nu mai știu cât mai cost

și drumul mă uită pe-un munte,

învață-mă tu pe de rost

și naște-mi o vară pe frunte.

Mai spune-mi, femeie, că vrei
să-mi vindeci fântâna uitată
și, dacă ți-e frig când mă bei,
cu mine îmbracă-te toată.

Sub umărul meu fă-te ac,

desfă-te în petice-albastre

și coase-mi, când plângi și eu tac,

o casă din umbrele noastre.

Se plâng?

Cum ne mai iei părinții, Doamne,

de parcă cerul Ți-e pustiu

și nu ne dor destule toamne

și nu ne temem de târziu.

Nu i-ai lăsat, de peste zare,

măcar un rând să ne fi scris,

doar când Te-nduioșăm prea tare

ni-i mai trimiți în câte-un vis.

Ne tot gândim că le e bine,

dar pân-acum n-am întrebat:

se plâng de noi când vin la Tine?

Sau spune-mi, Doamne, ne-au iertat?

Când n-am să mă mai tem

Când am murit, te-ai așezat în mine

și ți-ai chemat toți sfinții să mă-nvie

cu pescărușii botezați de tine

într-un târziu de inimă târzie.

Ai dat pomană apa din fântână

din care să se nască iar o mare,

și m-ai luat cu moartea mea de mână

și mi-ai făcut din mersul tău picioare.

Ai văruit cu umbra ta albastră

o cameră și-un drum să te găsesc,

și am să-ți bat cu mine la fereastră

când n-am să mă mai tem să te iubesc.

Semn de spini

Ascunde-mă, iubito, într-un semn

pe care să-l crestezi cu sânul stâng

în umbra de sub crucea mea de lemn

când toate cuiele de cer mă strâng.

Așterne-mi sub picioare pașii tăi

când răstignirea n-o să mă mai vrea

și-am să te caut noaptea prin odăi

ca să mă-ncalț plângând cu talpa ta.

Te-aș mângâia cu fruntea de sub spini

să te respir ca un bolnav de dor,

să naști copac din două rădăcini

și să mă-nveți să nu mai vreau să mor.

Locul tău

Aș vrea să-ți scriu, dar nu știu ce să-ți spun –

că m-a tăiat un te iubesc sub umăr,

că a murit beteala de Crăciun

de când tăcerea nu mai pot s-o număr…

Mai bine spune-mi tu ce-ai vrea s-auzi –

că n-a fugit nisipul tot în mare,

că nu mai plouă-n pescăruși ursuzi

și niciun te iubesc nu mă mai doare…

Te-aș mai visa în nopțile mai lungi,

dar ai tăcea din nou, și mi-ar fi rău,

și nici în vis n-ai mai putea s-ajungi

sub umărul în care-i locul tău.