I zi de shkoala

... viitorulțării...

... olumemaibună...

tocurile mamelor strălucesc 

de mândrie

tații strălucesc uitându-se la 

tocurile altor mame

... prioritateanoastră...

... copilulpeprimulplan...

vocea de lemn de
deasupra cravatei învinge
microfonia

care învinge urechile

din stânga și din dreapta buzelor

rujate

... vocațiadedascăl...

... bastonuldepreședintedinghiozdanulșcolarului...

ochelarii de cal

 adulmecă discret ceasul

alte șase școli așteaptă Sfântul Duh

din microfon

... învățațiînvățațișiiarînvățați...

mâna cu flori lângă

mâna care scrie semeseuri

„cf? la o pizza dupa shkoala?”

... binecuvânteazăaceastășcoalășipeslujitoriieeeiii...

lumina sfântă se pogoară peste

copiii din clasa 0

Sub lacăt

Am mai lăsat un ochi deschis

să văd cum toamnă pe alei

și plouă-n crengile de tei

cu umbre care nu s-au scris.

În celălalt am încuiat

atâta soare, cât să știu

că e departe ce-i târziu

și vara nu s-a terminat.

Sub pleoapa-lacăt vin mereu

și nu sunt ploi în calendar,

și ceasul n-are minutar.

Aici stau numai eu cu eu.

Și-n seri când îmi închid lăcata,

mai trece pe la mine tata.

De eu și mine

M-am văzut pe stradă într-o zi,

era primăvară în vitrine,

desenam șotron cu alți copii.

Eu eram, și nu știam de mine.

Altă dată-n parc m-am întâlnit -

îmi citeam iubirea într-o carte

sub un soare fără asfințit.

Eu eram, și nu știam de moarte.

Într-o seară m-am zărit apoi,

era toamnă și stătea să plouă -

răsfoiam uitări cu gust de joi.

Eu eram, eu veche și eu nouă.

Știu acum de mine și de moarte,

dar nu-mi văd zăpada. E departe... (?)

Mi-e mie

Și iar mi-e toamnă, iar sunt nor,

sunt colț de munte și mă dor

când îmi înfig în stele ceața

și pun sub lacăt dimineața.

Mi-e frunză de din dos de soare

și întuneric scurs în mare;

sunt scoică fără cochilie

și strugure uitat în vie.

Mă plouă luna și mi-e iar

clepsidră goală-n calendar.

Mă-nchid sub gene și mă scriu -

sunt toamnă iar și mi-e târziu.

Liniște

S-a adunat sub nori ceva -

un colț de pace sau o mare

prin care-și caută cărare

toamna mea.

Coboară cerul în grădini

pe rămășițe de tulpină

și-agață scame de lumină

printre spini.

Se-nchide liniștea în munți

ca-ntr-o cetate părăsită

de orele fără ursită 

de sub frunți.

Născut în case cu cerdac,
se joacă raiul în fântână,
bunicii țin povești în mână
fără veac.

E toamnă azi, și mâine iar.

Colindă frunzele la geamuri

și soarele topește-n ramuri

chihlimbar.

E toamnă azi, și mâine iar.

Ieri

Când s-a făcut în mine ieri

am dezlipit cerul de soare

și l-am înmormântat în mare,

să nu mai nască alte seri.

În ieri e frig și plouă des

și frunzele cad întomnate -

corăbii roșii, eșuate

în zile fără înțeles.

Sub streșini am ascuns ceva -

o lună ca un dor de vară

în care cântă o vioară.

Sub streșini stau cu luna mea.

În ochii ploii

E toamnă nouă printre frunze vechi

și nu-i niciuna gata s-o primească

în nopți când stelele mai ies să pască

pe cerul cu cireșe la urechi.

În ochii ploii se ascund povești

prin care trec copii cu vara-n pleoape

și, când te vezi că nu mai ești aproape,

te-aduni sub tâmple și te recitești.

Mai vor copacii să miroase-a tei

și să se plimbe prin păduri de mână,

și-n Carul Mare de mai sus de stână

mai crește iarbă crudă pentru miei.

Prin frunze vechi se naște toamnă nouă,

tu scrii ceva - și-n cartea ta nu plouă.

Atâtea măști

Și iar se-ntâmplă să mă joc de-a mine,

și iar n-am nici scenariu, nici regie,

numai o scoică fără cochilie

prin care trec aprilii clandestine.

Atâtea măști m-așteaptă prin sertare,

mai multe decât pot eu ține minte;

azi mi-aș alege una de plimbare -

albastră și tihnită și cuminte.

În piesa asta nu știu niciodată

ce replică urmează și mereu

m-am întrebat de-aș fi mai împăcată

măcar un act dacă l-aș scrie eu.

Știu că nu pot, și-mi pun din nou o mască

din cele rânduite în sertare,

îmi iau stiloul și-l aștept să nască,

din când în când, câte-un tablou. Oricare.

De toamnă

M-am îmbrăcat cu ultima mirare

pe care mi-a ascuns-o-n pietre vara

și am rămas în trenul meu, din care

încearcă pe furiș să plece gara.

O ploaie cu obraji de balerină

se plimbă prin vagon fără bilet

și când se face ora pentru cină,

adoarme într-o strofă de sonet.

Mă strig o dată și m-aud departe,

acolo unde toamna încă tace,

și mă așez cu ploaia într-o carte

cu frunzele albastre și stângace.

M-am îmbrăcat cu ultima mirare

și am rămas în trenul meu, din care...

Mai

Am tăiat în patru soarele de mai

și am pus pe iarnă o felie mare,

pentru zile-n care n-ai mai vrea să stai

și te-nțeapă-n gene ora de culcare.

Cu o riglă nouă, am mai măsurat

cam atâta soare cât să-mi fac o casă

cu albastru-n geamuri și cu râs furat

dintr-un mai de-odată, cu cireșe-n plasă.

Trei sau patru raze, câte mi-au rămas,

s-au prelins cuminte pe o foaie care

 a deschis sertarul vieții fără ceas

când fugea prin iarbă maiul meu cu soare.