Anotimpuri

În ochii ei a nins prima zăpadă

dintr-o poveste cu fular la gât

în care fulgii nu știau decât 

să-și rupă rădăcina și să cadă.

Când au ieșit izvoarele la joacă,

din părul ei a răsărit ocean

s-adape toate zilele din an,

să-nece orele de promoroacă.

Desprinși din somnul lor de floare albă,

s-au copt în palma ei cireșii toți,

iar norii și-au ascuns, ca niște hoți,

uitările-n parfumul crud de nalbă.

Și-a pus grădina haină de culcare

și s-au închis cocorii între zări

când pasul ei a iscodit cărări

printre copacii vindecați de soare.

Din ora-n care s-a-ntâmplat că este,

a strâns minunea primelor ninsori

și-a scris în calendare sărbători,

și-n orice anotimp câte-o poveste. 

Ursită

Au hotărât în taină ursitoare

să-i pună satului belciug de ceață,

să-ntoarcă zorile de la izvoare,

să nu mai nască nicio dimineață.

Iar satul doarme fără vindecare,

se lasă frigul, noaptea-i tot mai mare.

S-au deșteptat doar câinii de la poartă,

se zbat în lanțuri, nimeni nu-i dezleagă,

stăpânii-au tras perdeaua peste soartă

și intră în odaie noaptea-ntreagă.

Se face țăndări sub povară geamul

și colții reci se-nfig în calendare,

pentru săteni se pregătește hamul,

iar satul doarme fără vindecare.

Ninge-n biserici, clopotele-s mute,

tac în icoane chipuri neștiute.

Bunici visează ierni de altădată,

părinți visează trist în altă țară;

câte-un copil deschide ochii: „Tată,

de ce-i mereu atâta noapte-afară?!

De nicăieri, un ochi de ursitoare

închide noaptea peste întrebare.

Poveste de iarnă

Zăpada s-a ascuns într-o poveste

din care a rămas doar începutul,

cu foști copii dând unei nopți de veste

că plânge într-o iesle nou-născutul.

Erau și sănii în povestea veche,

cu urma neucisă de rugină,

și clopoței cu roșu la ureche,

pentru un an mai bun ce sta să vină.

La poartă, viforeau în lanțuri câinii

când curtea își primea colindătorii.

Dormea în mâna mamei gustul pâinii

iar geamurile se-nchideau ninsorii.

Omătul scârțâia sub talpa mică

și iarna mirosea a bucurie.

Povestea o mai spune o bunică

și-n ochii ei se naște-o veșnicie.

E vremea pentru lupi

Au coborât ninsorile în bernă, 

în curtea iernii azi e parastas -

au adormit toți caii în lucernă,

pe câmpul unde lupii fac popas.

Stau ruginite clopotele-n turlă,

icoanele se mută în alt cer,

în paraclis numai tăcerea urlă,

în nimbul sfinților se face ger.

Și nu e nimeni, nimeni să mai ningă,

să se aștearnă, alb, peste grădini

și buze nu mai știu să se atingă,

să scoată trandafirii de sub spini.

Cad crengile de măr fără podoabe,

s-au încuiat albinele în stupi,

își cară muritorii viața-n roabe -

toți caii dorm. E vremea pentru lupi.

Ninge nebun

Ninge nebun și ninge-a nebunie,

se țin de crengi copacii, să nu cadă,

în curte râde omul de zăpadă

cu cerul înghețat sub pălărie.

E-atâta alb, că ochii își pierd rostul,

își pun fular și fug în buzunare,

ninge nebun și ninge tot mai tare

și iarna-și sapă-n oase adăpostul.

Din oameni, au rămas pe drum doar pașii

în care curg lumini de felinare,

părinți așteaptă-n prag câte-o scrisoare,

în îngeri ninși s-au transformat poștașii.

Întoarce luna ceasul spre chindie,

se umple apa din fântâni de stele,

lipite-n geam stau nasuri mititele -

ninge nebun și ninge-a nebunie.