Cărări

Într-un oraș adormit între zări

ninge alene cu lacrimi de sfinți

și peste trenuri uitate în gări

cerul se-așterne pe dealuri cuminți.

Străzile-s albe sub alb felinar,

urme de pași scriu povești pe alei,

ceasul ascunde în alt calendar

vara topită-n parfumul de tei.

Mame-așezate la cap de pătuț

deapănă zâne în ochi de copii,

basmul adoarme în pumnul micuț

iar la ferestre râd stele-albăstrii.

Într-un oraș adormit între zări

iarna deschide în inimi cărări.

Iarnă pentru tine

Iarna asta nu-i pentru oricine -

în oraș, zăpada refuzată

de-un complet absurd de judecată

și-a sădit troienele în tine.

Cu această iarnă s-a-ntâmplat

să-și amâne-Ajunul fără rost

într-un calendar cum n-a mai fost

și din care nu te-ai recuzat.

Moș Crăciun, la Polul lui, departe,

n-a deschis scrisoarea-n care-i ceri,

cu glas mic, să-ți ia ziua de ieri

și pe azi să-l scrie-n altă carte.

Iarna asta nu-i pentru oricine -

e-o poveste numai pentru tine.

E iarnă

Copilule, e iarnă-n alte părți

și ning zăpezi domoale și cuminți

în ochi albaștri și în bărbi de sfinți

ascunși în rafturi cu miros de cărți.

E iarnă iar în alte țări, copile,

și alți copii strâng stele-n buzunar

la geamuri unde Moș Crăciuni răsar

când ceasul răsfoiește alte zile.

În locuri albe crește prin livezi

câte un om de nea cu zâmbet bun,

care păstrează seara de Ajun

cu zâne-albastre-n care vrei să crezi.

E iarnă iar, copile,-n altă zare,

și nu-i a ta, și albul ei te doare.

Când e Făt-Frumos răcit

Făt-Frumos e tare amărât,

fiindcă de vreo trei sau patru zile

e răcit grozav și-l doare-n gât,

dar nu vrea s-audă de pastile.

Azi a vrut să lupte cu un zmeu

și era atât de dărâmat,

că s-a-nduioșat zmeul: -Văleu,

prințule, mai bine fugi în pat!

Și-acum s-a gândit el să se ducă

la Ileana, s-o roage să-i facă

un ceai sănătos din coji de nucă,

măcar tusea asta să-i mai treacă.

Dar, când a ajuns la ea acasă,

l-a luat în primire Cosânzeana:

-Ți-am spus eu! - s-a rățoit, nervoasă.

Umbli prin pădure toată iarna,

cauți zmei, te crezi așa grozav,

mai și zbori pe calul ăla-al tău,

apoi vii la ușa mea bolnav

și mai vrei să-mi fie milă, zău!

Făt-Frumos s-a fâstâcit un pic

și-a spus moale: -Nu e chiar așa;

sunt puțin răcit, dar nu-i nimic.

Haide, nu te mai înfuria!

-Să nu-mi spui tu mie ce să fac! -

s-a răstit ea, foarte ofensată.

Dacă ești sensibil, uite, tac,

nu mai scot o vorbă. Niciodată!

-N-am vrut să spun asta, vai de mine -

a spus prințul, strănutând vârtos.

-Tu nu te gândești decât la tine

și la cât ești tu de Făt-Frumos.

Uite cât de rău stă părul meu,

nu știu ce să-i fac și cum să-l strâng,

și mai ești și tu răcit mereu...

Dar m-auzi pe mine că mă plâng?!

Și,-aruncându-se pe canapea,

s-a pus Cosânzeana pe jelit.

Făt-Frumos, uitându-se la ea,

a uitat de febră și tușit

și-a-ntrebat timid: -N-ai vrea să bei

un ceai cald, ca să mai prinzi putere?

Ea a suspinat: -Să-l faci de tei

și să pui în el puțină miere.

M-aș ploua

Ce copil frumos aș fi

dacă nu m-aș mai gândi

nici la moarte, nici la viață

și-aș fura o dimineață

fără noaptea lui „va fi”.

Ce frumos copil eram

cu năsuc lipit de geam,

când zăpada din Ajun

îl ningea pe Moș Crăciun

și cu stele mă-nveleam

pentru vis frumos și bun.

Dac-ar fi să fiu acum

la întâiul pas din drum,

m-aș ploua numai cu soare,

fără semne de-ntrebare.

Variațiuni

Într-o iarnă am să vreau să-mi fac

o căsuță albă pe-un ghețar,

unde fulgi cuminți dansează rar

și-nserările apun și tac.

Pe un colț de zare am să stau,
să-mi aprind un foc numai al meu,
să-l aduc la geam pe Dumnezeu
și să-l rog să-mi dea ce pot să iau.

Pe ghețarul meu să ningă mult,
ceasul să se-ntoarcă până când
un copil prin visul meu trecând
o să râdă și am să-l ascult.

Când n-o să mai am un drum să trec,
într-o iarnă am să vreau să plec.

Urme

Urme, urme pe zăpadă

în ajunul de Ajun,

ceru-n tine vrea să cadă

și-l aștepți pe Moș Crăciun.

Bate, bate la fereastră

fulg blajin să te colinde,

peste seara ta albastră

luna râde și se-aprinde.

Urme, urme pe zăpadă

către tot și nicăieri

începute dintr-un ieri

care știe să nu vadă.

Ninge iarna de acum

un copil rămas în drum.

Despre ce?

Despre ce-ai putea să mai vorbești

când colindă-n geam prima ninsoare

și prin tine trec secunde rare,

fulguieli din vremea de povești?

Despre ce-ai putea să nu zâmbești

când te ninge-albastru și cuminte

și sub gene înfloresc cuvinte

în culori pe care le iubești?

Ți-a sădit zăpada adăpost

și-ai aprins un foc încetișor -

lângă sobă, orele nu dor

și-ntunericul e doar „a fost”.

Când din iarnă basm frumos îți faci,

despre ce-ai putea să vrei să taci?

Poveste

Când vine iarna, mă trezesc râzând

și-n primul fulg adun povestea toată

prin care trece, alergând, o fată

care nu-ntreabă încă „până când?”.

Când vine iarna, ploile au stat

și stelele îmi intră-n buzunare

în palmele deschise să-mi strecoare

tot ce-am trăit frumos și n-am uitat.

Cu inima-lumină la fereastră,

descânt zăpada să-mi aducă iar

Ajunul mai devreme-n calendar

în seara mea de azi aproape-albastră.

Când vine iarna dintr-un ceas tiptil,

prin somnul meu se joacă un copil.