-Vasilică!... Vasilică, trezește-te, bre!
Omul numit Vasilică dormea dus și sforăia subțirel și tremurat, mai curând ca o femeie. Ghemuit în pat, cu plapuma trasă până pe urechi, părea chiar mai mic decât era. Și era mic tare, de asta-i spuneau toți Vasilică. Zgâlțâit cu putere, deschise ochii și se ridică brusc în șezut, speriat:
-Măiculița noastră Sfântă Mărie, ce-ai, bre? - mititel cum era, vorbea în diminutive, de parcă încerca să le reducă pe toate la dimensiunile lui.
-Trezește-te și hai repede, că iar a murit Nae a lu' Pamfil!
Proaspăt trezitul rămase câteva secunde cu gura căscată și cu ochii măriți, făcând efortul de-a rumega vestea. Apoi se șterse cu dosul palmelor la ochi și se minună:
-Cum, bre, a murit?
-Uite-așa, a murit. Știi nucu' ăla mare din fundul grădinii lui? Ei, s-a urcat în el să scuture nuci și-a căzut.
-Și din atâta?
-Da, bre, că s-a urcat prea sus și-a căzut în cap.
-Cum, în cap??
-Drept în cap a căzut, cum a fost el nărod toată viața lui. S-a urcat pe-o creangă mai groasă și s-a aplecat să scuture una mai de dedesubt. Și, nu mai știu acuma: că s-o fi rupt creanga aia pe care stătea, c-o fi alunecat el, nu știu. Da' a murit, acuma cre' că de tot.
Nae al lui Pamfil mai murise o dată și cu vreo doi ani în urmă. S-a dus cu căruța la pădure și calul, nu se știe de ce, a luat-o la goană și a răsturnat căruța, prinzându-l pe om sub ea și târându-l destul de mult. L-au dus la spitalul din oraș, sfărâmat tot și doctorii au ridicat din umeri, nu mai aveau ce să-i facă, au zis ei. Peste două zile, i s-a oprit inima și l-au trimis la morgă. La ce să-i mai facă autopsie? L-au ținut acolo o zi, până a făcut familia toate hârtiile ca să-l ia acasă. L-au îmbrăcat frumos și au pregătit îngropăciunea. În a doua seară de priveghi, a venit lume multă, cum e la sat. Când a venit și preotul să facă slujba, un copil care stătea lângă sicriu și se zgâia, că nu mai văzuse mort, a început să urle:
-Mamă! Mamă!! A deschis ăsta ochii!!
Ascultându-l pe părintele cu privirea în pământ, nimeni nu observase că, într-adevăr, Nae stătea liniștit, dar cu ochii larg deschiși, pironiți în tavan. La urletul copilului, toți s-au uitat la Nae și Nae s-a uitat și el la toți, încercând, săracul, să priceapă. În vânzoleala care s-a stârnit, s-au răsturnat câteva lumânări, de era să moară omul ars, de data asta, dacă nu l-ar fi stins repede părintele, mai tare de înger, aruncând peste el apa dintr-o găleată în care se puseseră florile aduse de femei. În fine, l-au scos pe om din cosciug și l-au pus în pat, unde a zăcut câteva luni, că la spital n-a mai vrut să meargă. S-a pus pe picioare într-un târziu, nimeni n-a înțeles cum, dar sperietura nu i-a trecut niciodată și se visa adeseori înconjurat de flori și lumânări. De-atunci, a desființat grădinița de flori din fața casei, iar când mergea la biserică, stătea numai afară, să nu simtă miros de lumânări, că nu mai putea să respire, transpira tot și i se înmuiau picioarele.
Și uite că acum a murit Nae de tot. Mă rog, doctorul din sat așa a zis.
Vasilică s-a ridicat repede din pat, s-a îmbrăcat în fugă și au ieșit amândoi din casă. Ajuns la poartă, a călcat într-o baltă și și-a dat seama că, în graba aceea, uitase să-și ia ghetele.
-Tu-i Sfințișoru' Gheorghe, care s-a luptat cu bălăurașu', ia uită-te! Am plecat în ciorăpei.
În timp ce-și încheia ghetele, a mai pomenit câțiva sfințișori, pe care și-i amintea acum, la repezeală. Pe drum, se tot mira:
-Și cum, bre, Ionele, să moară el așa, dintr-o căzătură, după ce-a scăpat când l-a făcut căruța praf și pulbere?!
-Deh, nu te joci cu asta - formulă, Ion, înțelept, o cuminte constatare. A păcălit-o el o dată pe aia cu coasa, da' acu'... I-o fi fost și ăleia ciudă că a păcălit-o și l-a pândit...
-Da, așa-i - Vasilică se opri în mijlocul drumului, străfulgerat de niște idei. Așa-i! L-a pândit. Mai știi tu când i-a căzut, iarna trecută, țurțurele ăla-n cap, de pe casă, de-a stat năuc o săptămână, nici nu mai putea vorbi? Sau când l-a mușcat câinele ăla mare și nebun a' lu' vecină-su, Anton, și-a venit doctoru' să-i facă injecții, să nu-l ia turbarea?
-Sau când s-a coborât el în fântână, să curețe apa, și s-a rupt sfoara, noroc c-a strigat Ileana și-au venit repede oamenii și l-au scos - își aminti și Ion un episod.
Opriți amândoi în drum, căzură pe gânduri, convinși acum pe deplin că fusese omul pândit zi de zi și că nu mai avea cum să scape. Odată hotărât lucrul ăsta, porniră spre casa ghinionistului cu pas domol, fiind siguri că n-avea să se mai întâmple nicio înviere de data asta, deci la ce să se mai grăbească?
Acasă la Nae - buluc de lume, venită care din rudenie, care de jale, dar cei mai mulți veniseră ca să se convingă că omul chiar murise. Câteva femei își ridicaseră copiii în brațe, ca să-l vadă și ei pe Nae, care stătea iar cuminte, cu capul bandajat și cu ochii bine închiși (că acum, pățiți de data trecută, toți se uitau mai ales la ochii lui). Vasilică, mic și slab, se strecură printre oameni și ajunse până lângă cosciug. Ileana, văduva, îmbrobodită cu o basma neagră trasă până la sprâncene, își clătina capul dintr-o parte în alta, bocind fără lacrimi și întinzând din timp în timp mâna, ca să mai ridice lumânarea făcută colac pe pieptul răposatului:
-Nae, Naeee!... Unde mi te-ai dus tu iar, Naeee... și m-ai lăsat singură aiceaaa, să mă chinui cu toateee!... Unde te-ai dus tu, undeee?...
Neavând un răspuns la întrebările femeii, Nae își vedea, liniștit, de moartea lui. Vasilică, însă, inimos, se aburcă puțin spre Ileana (aceasta fiind o namilă de femeie, cea mai înaltă din sat) și-i puse o mână pe umăr, mistuit de milă:
-Lasă, Ilenuță, lasă, nu mai plânge, că acu' ajunge el la Domnu' Domnișoru' nostru Iisus Hristos, că și El a murit pentru noi, păcătoșii, și l-a plâns și pe El Măicușoara Lui. Lasă, că-i e mai bine lui acolo, în grădinița Raiului, decât aicea.
Avea Vasilică o oarecare înclinație spre filozofare și-i plăcea să îmbrace totul în multe cuvinte. În felul ăsta, i se părea că lumea-i dă mai multă importanță și, mai scund decât orice adult din sat, avea mare nevoie să se simtă important.
Femeia nu-l băgă în seamă, preocupată de jelania ei. Atunci, Vasilică se scotoci prin toate buzunarele, apoi se întoarse către un om din spatele lui:
-Bre, nea Iliuță, dă-mi și mie vreo cinci leuți, că uite, m-am grăbit să vin aicea și n-am luat și eu un bănuț să-l pun pe pieptișoru' lu' Nae-al nostru. Că-i trebuie și lui, să-și plătească vămișoarele spre lumea ailaltă, să nu rămână pe-aicea, cu noi, în căsuța asta a lui.
Omul îi dădu bancnota, pe care Vasilică o puse cu mare pioșenie pe pieptul mortului, își făcu trei cruci repezite și dădu să iasă. Lângă ușă, o cumnată a lui Nae îi întinse un păhărel de rachiu, pe care-l dădu pe gât cu plăcere, plescăind încântat.
-Bun rachiuaș, buuun! Numa' prunișoare, sau ați mai pus și altceva?
-Numa' prune - răspunse femeia și-i mai dădu un păhărel.
Vasilică îl bău și pe ăsta, și mai încântat, se șterse cu dosul palmei la gură și ieși în curte, unde îl regăsi pe Ion.
-Ionele, tu mai stai pe-aicea?
-Mai stau, că nici n-am intrat în casă.
-Atuncea hai că te-aștept, să mergem dup-aia la crâșmuliță, să ne mai treac-amaru'.
Cât l-a așteptat pe Ion, s-a tot învârtit printre oameni, culegând și formulând impresii în legătură cu întâmplarea. Mai ales, a încercat să convingă pe fiecare în parte că nu se mai putea, era clar că Nae trebuia să moară de-a binelea, din moment ce-l tot pândise moartea atâta. Și, pe măsură ce vorbea, își tot amintea momente de cumpănă prin care trecuse Nae și care dovedeau, dincolo de orice îndoială, necesitatea acestui ultim și definitiv deces.
-Bre - îi zicea unuia care se lăsa mai greu convins - bre, Costicuță, tu erai plecat atuncea la Constanța, când lucrai pe șantier. Da-ți spun eu că, acu' un an și ceva, chiar înainte de Crăciun, s-a apucat el să taie porcușoru' ăla a' lui mare și negru. Și, când să bage cuțitașu-n el, s-a ridicat procușoru' și l-a trântit cu capu' de gărduțu' cotețului și l-au dus la doctor, să-l coase la cap. Acu' ai înțeles cum stă trebușoara? Nu mai putea, bre, s-o ducă mult.
Când, în sfârșit, a ieșit Ion din casă, au pornit-o amândoi, cu sufletul greu, spre cârciuma lui Aristide, de lângă șosea. Un ceas mai târziu, după rememorarea multor episoade cheie din ultima perioadă a vieții lui Nae și după consumarea și mai multor halbe de bere luate pe datorie (Aristide era văr drept cu Ion), Vasilică, rumen în obraji și cu privirea destul de pierdută, încercă o concluzie a tristei, dar necesarei, după părerea lui, întâmplări:
-Bre, Io...nele... asta-i vieți...șoara omului... Nu știi, bre... când vine aia cu coa...sa, da' când vine... mai bi...ne te duci... c-altfel se ține du...pă tine și-ți mă...nâncă zilele și su...flețelu'... Eu, când... o fi (aici, se bătu viguros peste gură și dădu să bată și în lemnul mesei, dar nu nimeri și mâna îi alunecă în gol, dezechilibrându-l), când o fi... eu mă duc, bre... singur, să nu umble du...pă mine. Așa... să știi!
Apoi se ridică, ținându-se bine de marginea mesei, și plecă spre casă, gândindu-se tot drumul (care fu destul de lung) la momentul în care, de bună voie și cu multă demnitate, va pleca și el după Nae, în grădinița Raiului.
.jpg)
