Weekend... călduros

De vreo două luni, în casă

toată lumea e nervoasă:

puiul cu creastă rotată

a descoperit deodată,

cu mândrie și uimit,

că-ntr-o zi a devenit

un cocoș grozav, măreț,

cu talent de cântăreț.

Și a hotărât, se pare,

că așa o transformare

nu putea fi ignorată,

trebuia, deci, anunțată

public, pentru lumea toată.

Așa c-a trecut la fapte

și, în fiecare noapte,

pe portiță cocoțat,

se punea pe trâmbițat.

Deci, de două luni încoace,

casa nu mai are pace,

de când vocea de tenor

a luat somnul tuturor.

Și întreaga ulicioară

îi „urează” să dispară.

Însă-ntr-o duminică,

nu știu cum se face că

pe la opt fără ceva

toată ulița dormea...

Motănelul cel zurliu,

deșteptându-se târziu,

a simțit așa, ca-n vis,

un miros de nedescris,

ca în ziua de Crăciun.

-Mmm... miroase-a ceva buuun!

Și s-a repezit, firește,

să vadă ce se gătește.

În fața cuptorului,

mustața pisoiului

s-a zburlit fără să vrea:

în tavă se rumenea -

cred că ați ghicit deja -

el, cocoșul talentat,

de legume-conjurat.

-Ăsta zic și eu necaz!

Te-ai trezit în aragaz...

Și ți-am spus de-atâtea ori:

nu e cazul, frate,-n zori,

să ne-arăți tu că ai glas.

Eh, de-acuma bun rămas!

Erai frumușel, e drept,
dar deloc, dee-loc deștept.
Și, cum stai tu în cuptor,
rumenindu-te ușor,
îți spun sincer: mi se pare
că te iubesc muuult mai tare!

Vis de lut

În mijlocul unui pustiu

trecea anost, din an în an,

un grav și mare bolovan -

nici nu știa dacă e viu.

În jurul lui nu se-ntâmpla

nimic ce-ar fi putut să-l facă

să iasă din tăcerea-i seacă.

Din când în când, se mai oprea

din mersul lui spre nicăieri

câte-un gândac, crezând c-aici

putea găsi ceva furnici;

ce poți gândacului să-i ceri?

În miezul lui de lut uscat

nici bolovanul nu știa

dacă se ascundea ceva -

vreo bucurie, vreun păcat...

Dar într-o zi, în zbor albastru,

a hotărât un fluture

aripa să și-o scuture

peste destinul lui sihastru;

a coborât - un ciob de stea -

și-a desenat pe lutul tare

întâia vrajă de culoare,

purtând un cer întreg în ea.

Trezit din somnul de pământ,

a râs spre soare bolovanul

și-a auzit cântând oceanul

adus de-un fluture de vânt.

Și-atunci, din mijloc de pustiu,

legat de-o aripă senină,

lutul s-a-ntins către lumină

și-a învățat că este viu.

Iar visul lui - doar eu îl știu.

Dragobete pisicesc

Azi, pisica-i cam ciudată -

s-a gătit cu grijă mare, 

mai ceva ca niciodată,

și-a ieșit la o plimbare.

Trece-alene prin ogradă,

țanțoșă nevoie mare,

de s-adună toți să vadă

o asemenea splendoare.

În căsuța de la poartă

stă dulăul cam nervos

și cu mare chef de ceartă -

n-a primit azi niciun os.

Când o vede pe pisică,

se repede către ea:
-Ce faci tu pe-aici, adică?

Te cam joci cu viața ta!

Pentru-o clipă speriată,

dar văzând că e legat,

mâța își revine-ndată:

-Ce-i, cățel, te-ai enervat?

E călduț și e și soare,

am tot dreptul să mă plimb,

mai ales că-i sărbătoare.

Iar traseul nu mi-l schimb!

-Sărbătoare? Minți, pisică!

-Vai de mine, măi băiete,
n-ai cultură, va să zică!

Astăzi este Dragobete.
-Iar mă minți. Sunt furios!
-Ba deloc. Și-n ziua asta,
de nu ești prietenos,
te lovește rău năpasta:
nu mai vezi măcar un os.

Devenit pe loc cuminte,
stă dulăul și gândește:
„Dacă mâța nu mă minte
și necazul mă pândește?”
-Știi ceva, pisică dragă?
Dacă stau și mă gândesc,
mi-aș dori ca ziua-ntreagă
să-ți arăt cât te iubesc:
poți să vii aici, la mine,
amintiri să depănăm
și-o să vezi tu cât de bine
am putea să ne-mpăcăm.

Și-uite-așa, băieți și fete,
o șireată de pisică
într-o zi de Dragobete
i-a fost câinelui amică.

Povestea poveștilor

Într-o zi de primăvară

parfumată și-nsorită,

o zglobie inimioară

s-a trezit că-i plictisită;

iarna toat-a petrecut-o

lenevind, mai mult pe tușă,

dar căldura a făcut-o

să se simtă... jucăușă.

S-a uitat încolo,-ncoace,

neștiind ce-ar vrea să facă,

fiindcă cel mai mult îi place

să le ia pe toate-n joacă.

Și, exact în clipa-n care

ticluia o nebunie,

un glas greu, sever și mare

s-a răstit: - Ți-arăt eu ție!

Nu mă lași să stau o clipă

și, când dau să ațipesc,

fâflfâi tu dintr-o aripă

și mă faci să-nnebunesc.

Inimioara, derutată,

simte că deasupra ei

s-a întunecat deodată -

un nor mare, rotofei,

plin de riduri ca o babă,

stă proptit cu mâna-n șold,

scuipând foc: -Cu-așa o treabă

eu nu pot fi de acord!

Inimioara izbutește

să-și aducă, greu, aminte

că „deasupra” locuiește

o belea ce-și spune „Minte”

și, văzând cum clocotește, 

îi surâde amical:

-Vezi că faci, Doamne ferește,

vreun atac mai... cerebral!

Dă-o-ncolo, ce-ai cu mine?!

Tot zici tu că ești deșteaptă -

hai să ne-mpăcăm, mai bine,

și-om vedea noi ce ne-așteaptă.

Vezi că eu nu-ți port vreo pică

fiindcă nu mă lași în pace,

deși știi, la o adică -

eu fac numai ce îmi place.

Mintea cugetă, uimită,

se ridează și mai tare:

„Piticoata aiurită

c-ar avea dreptate pare...”

Apoi zice, într-o doară:

-Mda... hai s-o-ncercăm și p-asta...

Dac-o fi una să moară,

ne-asumăm riscul, și basta!

Și, pentru întâia oară

de când omu-i om, s-ar spune,

inima și mintea clară

au semnat, în primăvară,

un pact de neagresiune.

Și-am încălecat pe-o șa...

și-am gândit cu inima. 

Poveste geto-dacă (pseudolegendă)

A fost demult, a fost odată,

în vremuri vechi, în Dacia,

un dac care iubea o fată.

Dar ea, desigur, nu-l iubea...

I-a oferit, sărmanul, aur,

ba chiar și pietre nestemate

(o parte-s astăzi în tezaur

și-au emigrat, cu timpul, toate...).

Dar fata a rămas de piatră,

iar dacul s-a dus la război,

să-și apere pământ și vatră,

în iarna lui o sută doi.

Și când s-a-ntors, târziu, acasă,

învingător și-acum erou,

fata l-a-ntâmpinat țâfnoasă:

-Nu mi-ai adus niciun cadou??

La asta, sincer, luptătorul

nu se gândise chiar defel

în timp ce-și fractura piciorul

luptând cu un roman mișel.

Când i s-a pus astfel problema,

el a rămas puțin inept;

dar a înlăturat dilema

cedându-i inima din piept

frumoasei dace. Iar aceasta

vizibil s-a topit acum:

-Dă-mi, dace, un inel, și basta!

-Aș vrea... dar l-am pierdut pe drum.

Dup-un moment de cugetare,

frumoasa a decis, firesc:
-Să ticluim o sărbătoare

a celor care se iubesc!

Îți dau răgaz o săptămână

cu un inel să te prezinți,

și-apoi, cu el frumos pe mână,

vii să mă ceri de la părinți.

Și uite-așa, ziua în care,
pentru iubirea unei fete
dacul s-a pus pe-nsurătoare,
el a crezut-o sărbătoare...
Și a numit-o Dragobete.

Poveste

Cu aripi mari a nins în cer pădurea

și ochi de lupi în scorburi s-au ascuns,

să uite noaptea care i-a ajuns

când s-au unit copacii cu securea.

Au râs în cer și tunetul, și vântul

și-au sfărâmat, cu hohot, rădăcini,

până s-au stins cuvintele-n tulpini

și-au nins blajin, înmormântând pământul.

Din crengile robite de secure

au curs în lume vorbe fără șir,

iar tâmpla a plătit, sub patrafir,

păcatul unui vis ce-a vrut să fure.

Acum te-așteaptă visul, alb hoinar,

să ningi din nou păduri în calendar.

Ningi cu zâne

Alb pribeag de vis cuminte,

fă să vină zâna bună

să alunge din cuvinte

rădăcini de mătrăgună.

Ningi cu zâmbet, alb de stele,

peste tot ce nu mai este,

troienește vise rele

și așterne-te-n poveste.

Cheamă-ți fulgii și le spune

să se-ascundă în sprâncene,

Feți-Frumoși în ochi s-adune,

și Ilene Cosânzene.

Ningi întruna, alb nebun,

și adu-l pe Moș Crăciun.