Floare de vânt

M-am tăiat într-o floare de vânt,

și-ntr-o umbră din capătul nopții

am văzut cum cireșii, necopții,

se-mbătau cu miros de pământ.

Te-am visat, m-ai visat, nu mai știu –

somnul meu ți se-ncurcă prin gene;

primăvara ne caut-alene

ca să-mi fii vindecări, ca să-ți fiu.

Nu mă-ntrebi despre ce tac târziu,

nu te-ntreb dacă-ți crește-n fereastră

de cu zori o-ntâmplare albastră

dintr-o iarnă cu gust de pustiu.

Mai visează-mă peste pământ

în cafeaua cu drumuri de lapte,

și-am să știu că în capăt de noapte

nu mă tai într-o floare de vânt.

Simplu

Să nu pleci, chiar dacă plouă

și te-a speriat furtuna –

fă din noi poveste nouă

înc-o ploaie, și-ncă una.

Strânge florile din mine,

pune-ți plasturi pentru spini,

fă-mi grădină lângă tine,

să m-așez în rădăcini.

Să nu pleci, chiar dacă-i iarnă

și cad țurțuri în livadă –

lasă norii să m-aștearnă,

să mă faci om de zăpadă

și să stau lângă fereastră,

să mă ningă somnul tău.

Fă din noi poveste-albastră

fără margini de vis rău.

Ia-mi obrajii-n palmă seara,

să nu mi-i înghețe luna,

spune-mi c-o să vină vara

înc-o iarnă, și-ncă una.

Scrisoare naivă

Am încercat să-Ți scriu niște scrisori

ca să te-ntreb de tata, dacă-i bine,

și dac-ai auzit de câte ori

și-n câte ploi m-am supărat pe Tine.

Am vrut să smulg biserici din pământ,

să sperii sfinții și să-i fac să plece

când mi-a crescut sub umăr un mormânt

și vara s-a făcut deodată rece.

Nu știu copiii cum se joacă-n cer

jocul în care moartea ia părinți –

ei cred că sus, un Dumnezeu de ger

i-a pedepsit fiindcă n-au fost cuminți.

Și m-am gândit că nici Tu nu poți ști

cum doare-o groapă care-ți curge-n sânge,

de-aceea sapi morminte în copii.

Și mi-am dorit să știi și Tu a plânge.

E mult de-atunci și cred că m-ai iertat.

Nu Ți-am mai scris - mi s-a făcut și teamă,

și-mi pare rău că-n cerul Tău curat

n-ai lacrimi pentru tată, pentru mamă…

Primăvară

Dă-mi mâna și-amintește-mi că mai știi

cum se panseaz-o aripă amară

cu roșu de cireșe timpurii

prin care nu mai trece nicio seară.

Adu-mi un pescăruș de unde vii,

să cred că marea încă ne așteaptă

cu liniște albastră-n cochilii

de pus în somn lângă urechea dreaptă.

Dă-mi palma, să citesc în ea un drum

la ceas de dor și de salcâm în floare,

să-mi pun pe ochi privirea ta de-acum,

de primăvară care nu mă doare.

Sunt călători

E-așa de multă noapte lângă noi

când trec artiștii și se duc departe

în jocul lor cu viață și cu moarte,

și sting lumina în copacii goi…

Prin ei trec îngerii din când în când

și se sfințește apa din fântână,

iar când se hotărăsc să nu rămână,

pleacă-n culise și adorm pe rând.

Ne iau de mână în povestea lor

și vin în fața noastră și se-nclină,

apoi coboară ultima cortină

și-aplaudăm, și palmele ne dor.

Sunt călători artiștii, și cu ei

se face viața asta mai frumoasă,

iar când ni-i fură cerul de acasă

rămâne lumea fără dumnezei.

Tu taci de alb

Și uite, primăvara a venit

în pomii toți și-n marginea de ploaie,

iar un trifoi nebun și-a rătăcit

pe drumul dintre noi a patra foaie.

E dimineață-n ceașca de cafea,

au înverzit ninsorile-n pădure,

și eu mă tem că-n galaxia mea

un rest de iarnă-ncearcă să te fure.

Tu taci de alb, eu de albastru tac

și-n liniște ne cresc pe ochi zăpezi.

Cât ți-e de dor când nu știu ce să fac ?

Cât ning de mult când nu poți să mă vezi…

Când cerul

Se duc tot mai iute spre seară

armate de mame și tați,

de parcă un tren fără gară

i-ar vrea la un loc adunați.

Morminte se nasc din morminte

să-nghită toți sfinții din noi

și când mai apune-un părinte

sub aripi ne cresc umeri goi.

Și trenul pe șine de noapte

mai ia călători osteniți,

ne moare mirosul de lapte

din plânsul cu pumnii zdreliți.

E viu doar adusul aminte

în păr de copii fără sfinți

când cerul a curs în morminte,

când cerul e plin de părinți.