Când doi se ceartă...

La intrarea-n casa mea,

într-un holișor pătrat,

într-o seară, mai cândva,

mare vorbă s-a iscat

când, ca să se mai distreze,

o umbrelă și o geantă

încercau să demonstreze

care e mai importantă.

- Fără mine nu se poate

să pleci într-o deplasare

când ai vrea să iei de toate,

fiindcă-s tare-ncăpătoare;

poți să pui în mine multe

și-s și compartimentată.

- Cine-ar sta să te asculte

ar crede că-n lumea toată

nu mai e alta ca tine,

așa mare și frumoasă.

Dar, ia spune, fără mine

ai putea să ieși din casă

când afară-i frig și plouă?

Știi cam ce s-ar întâmpla 

când pe pielea ta cea nouă

stropi de apă ar cădea?

- Haide, soro, ca și cum

ar ploua în orice zi!

Dar ia pleacă tu la drum

făr' să ai în ce să ții

bani și acte, șervețele,

pix, hârtie, dropsuri, chei

și tot felul de-alte cele

ce ți-ar mai trebui să iei.

Ba, mai mult decât atât,

știi că oamenii în mine,

când afară nu-i urât,

te aruncă și pe tine.

Și-ți spun fără ocolișuri :

tare mă incomodează

că ești numai ascuțișuri,

trupul tău mă deformează.

- Bine-atunci, de-acum 'nainte

n-am să te feresc de ploi,

să te strici. Și ține minte : 

o s-ajungi drept la gunoi!

Dar o voce adormită

dintr-un dulăpior răsună

chiar când geanta, grav jignită,

se gândea la ce să spună :

- Cât vă mai distrați de mult

cu atâta trăncăneală;

stau de-un ceas și vă ascult,

copleșit de plictiseală

și mă-ntreb cum funcționează

mintea voastră de cartofi,

de nu știți ce mult contează

o pereche de pantofi.

Geanta-i bună și frumoasă

și umbrela-i pentru ploi,

dar cine-ar putea să iasă

descălțat? Ia spuneți voi!

Acum știu

N-am știut

că uneori

ziua vine fără zori

și că Soarele-i făcut

din ninsori.

N-am putut

să înțeleg

că un suflet nu-i întreg

dacă nu-i dai ce-ar fi vrut,

și s-aleg.

N-aș fi vrut

să râd mereu

ca s-ascund cât mi-e de greu

și să știu că n-am putut

să fiu eu.

Dar acum

s-a întâmplat

că pe toate le-am aflat

stând pe-o margine de drum.

Și-am plecat.

Cum au dispărut dinozaurii

La bunica în grădină,

un Andrei și o Simină

se joacă de-un ceas sau două

lângă o grămadă nouă

de nisip adus din drum.

Dar s-au plictisit de-acum

și s-au apucat, de-o vreme,

să discute mari probleme :

- Andrei, spune, dacă știi,

de ce dinozaurii

nu mai sunt azi pe Pământ -

întreabă, cu nasu-n vânt

și cu aer de pisică,

surioara lui mai mică.

- Hai, Simina, știi că eu

am fost pasionat mereu

de schelete și fosile;

am citit atâtea zile

despre cum au dispărut

dinozaurii... Și-am vrut

chiar și ție să-ți citesc.

- Ei, da, eu mă plictisesc

să-mi tot spui din câte-o carte

despre animale moarte.

- Ești o bleagă de ființă

și nu-ți pasă de știință;

toată ziua trăncănești

doar de zâne din povești,

de prințese și ponei.

- Da' tu ești deștept, Andrei,

când te joci cu mașinuțe, 

cu lego și cu mingiuțe...

Păpușile mele toate

sunt frumoase și curate,

au rochițe, pantofei,

poșetuțe și cercei;

am și-un prinț, și-o trăsurică, 

o girafă și-o pisică,

ba nu, am vreo opt pisici,

cinci căței și un arici,

o maimuță cam stricată...

- Doamne, da' mai taci odată!

M-ai înnebunit de tot, 

nu mai pot să te suport!

Tu crezi că le știi pe toate

și că ai mereu dreptate;

dar ia să te văd de știi

ce-i cu dinozaurii.

Habar n-ai, punem pariu?

- Bineînțeles că știu :

un meteorit uriaș,

mare cam cât un oraș,

a căzut cândva, demult,

pe Pământ și a făcut

un crater imens, din care

praful înălțat spre Soare

cerul l-a acoperit

și lumina s-a sfârșit.

Fără razele de Soare,

frigul era așa mare

că, aproape imediat,

plantele au înghețat.

Și multe viețuitoare

au murit de frig, se pare,

iar altele, nu-i așa?

n-au avut ce mai mânca.

Ei vezi, frate, c-am știut

cum din lume-au dispărut

dinozauri mari și mici?

Acum ce mai poți să zici?

- Eu aș zice-acum - mă rog,

de-aș fi paleontolog -

c-au murit, bieții de ei,

dintr-un alt motiv. Nu vrei

să ți-l spun? Că rău îmi pare

să rămâi neștiutoare...

- Haide, spune, dacă știi!

- Cred că dinozaurii

s-or fi săturat s-asculte

cum spui tu vrute, nevrute

și, de-atâta trăncăneală,

au pierit de-o cruntă boală

ce se cheamă PLICTISEALĂ!

Noapte oarbă

Fără grabă,

fără treabă,

noaptea a-nceput să soarbă -

ca o oarbă -

din lumină

rădăcină

de senin fără de vină.

Luna plină,

ca o ludă

rea și nudă,

printre neguri vrea s-audă

bezna crudă

cum, colțoasă,

năzuroasă,

se strecoară până-n casă,

păcătoasă.

Vise rele

în zăbrele

au pus lacăt peste stele

și, rebele,

intră-n gânduri,

printre rânduri

și clădesc din ude scânduri

noi intrânduri,

printre care

să strecoare

ploi de-apoi și spaimă tare

în fuioare.

Cine vine

să aline

întunericul din tine,

spune, cine?

Epopee pluvială

Plouă la Voroneț.

Un poet fără condei

s-ar simți tentat să spună : „Hei,

ce peisaj măreț!

Norii plâng, pădurea plânge,

totu-n jurul meu se frânge.

Ce-i cu voi?

Mai ajunge

cu atâtea ploi!”

Un epigramist

mucalit, dar trist,

s-ar putea

exprima așa :

„Plictisit în ceruri stând

pe-așa ploaie de-nceput,

Domnului i-a dat prin gând :

-Hai să fac un om din lut!”

Alt epigramist -

nu la fel de trist -

ar opta, pe cât se pare,

pentru altă abordare :

„Adăpostită sub un ram

și-n plină criză de idei,

Eva-i aruncă lui Adam :

-Eu aș mânca un măr. Tu vrei?”

Și-n atâta plictiseală

pluvială

e timpul să intre-n decor

poetul sonor,

în ritmuri sinistre,

simboliste :

„Zdrențe de plumb adânc, saturnian

se prăvălesc, în geamăt abisal,

peste albastrul voronețian,

într-un sfârșit de veac trist și banal.

Prin parcuri cangrenate și pustii

se zbuciumă copacii în delir

și-n foișor fanfara cântă gri,

iar corbii vălțuiesc în cimitir.”

Un Minulescu mai de eră nouă

ne-ar pastela, în rime-ncrucișate,

o urbe-n care-aproape zilnic plouă

și trec bătrânii – „jucării stricate”.

Iar finalul se cuvine

a-i aparține

poetului criptic

și-apocaliptic

al sumbrului mileniu trei,

în permanentă căutare de idei

cu suflu original

și fatal :

„Zimți de curcubeu

somnambul

preambul

al ploii dintre riduri

ziduri

albastre

sihastre

de mănăstire moldavă

hulpavă

sapă noaptea-n dumbravă

printre sfinți

vidați de credinți

heruvimi cu veșmânt

de pământ

vânt

cu cearcăne de nesomn

domn

al cerului de tinichea...”

Et caetera, et caetera.

Și uite-așa

s-ar putea versifica

la infinit

un fenomen obișnuit

într-un climat

temperat,

transformat

în eveniment crucial,

epocal

și măreț.

Plouă la Voroneț.

Tinerețe

Curcubeu pierdut în nori,

nori buimaci căzuți prin flori,

rouă dulce și mirată,

liliac rebel în poartă,

vise de salcâm

de pe alt tărâm,

cer cu stele fistichii,

veselie de copii,

soare-n buzunar

și sărut hoinar,

melc în cochilie,

noapte de magie,

fericire-albastră –

primăvara noastră.

Noi fără noi

S-a preschimbat tăcerea-n spaimă-albastră

și muntele s-a-nfipt adânc în soare

sinucigându-și ultima ninsoare

în epilogul din povestea noastră.

Nici înserarea n-are gust de lună,

nici iarna nu-și mai deapănă Crăciunul,

fără colindători sosește-Ajunul.

În ochii tăi miroase a furtună.

În ultim zâmbet se mai duce-o viață

și-n ultim zâmbet se mai naște-o noapte,

încremenită-ntre pierdute șoapte

ce-așteaptă fără dor o dimineață.

Cine și-a smuls din stele rădăcina

și cine-a destrămat în noi lumina?

Alb

Un liliac a înflorit alene

și-n albul de zăpadă parfumată

surâde un april de altădată,

cu nostalgii furișe printre gene.

O gară mică pe un colț de munte

și-un tren cu promisiune de iubire

rotesc, în vals absurd de amintire,

căderi de stele-n fulgerări cărunte.

Ce rost ar mai avea să-ntrebi : „Și dacă...?”

și ce răspuns ecoul să-și trimită

în bezna rea de noapte-nzăpezită,

cu lună muribundă și opacă?

Un liliac mai înflorește-n tine

și-așteaptă trenul care nu mai vine.

Sonet epigramist

Te-ai străduit mereu să scrii sonete

de dragoste, zăpezi și dezrobire,

de tot ce-nseamnă floare și iubire

și-acum ai dat-o pe rondel, poete.

În prozodia clasică se pare

că ți-ai găsit refugiu și-mplinire,

spre reguli stricte, mai presus de fire

ai devoalat o strașnică chemare.

Să fie oare firea-ți vinovată

pentru misterioasa-ncorsetare

în specia, de altfel minunată?

Ea a adus eterna consacrare

unui anume Shakespeare de-altădată,

Deci inutil să te-ntrebi : „De ce oare...?”

Întrebarea cu „dacă”

Ieri pe-nserat

m-am întrebat –

absolut interesat :

mai are vreun rost

să mă tot gândesc cum ar fi fost

dacă...?

E timpul să-mi treacă

avântul interogativ

și reflexiv.

Chestia cu introspecția

nu mai e valabilă

când ți-ai învățat lecția

inevitabilă

că nu tot ce zboară

în capul tău și pe-afară

e neapărat de mâncare.

Ca atare,

am decis să nu-mi mai placă

acea întrebare

cu „dacă”.

Chipurile

Oricât m-aș strădui, nu pot să scriu

foarte serios,

din cauza unui impuls

tumultuos

și fistichiu,

de care-am încercat mereu

să scap,

dar vechile năravuri îmi ies tare greu

din cap.

Acest impuls nestăvilit

și oarecum bizar

mă face să văd destul de rar

tot ce-i obișnuit.

În schimb îmi îndeasă ca un fitil

în minte

orice caraghioslâc deloc cuminte,

total infantil,

care așază întregul univers

într-un vers

cu prozodie ciudată,

necontrolată

și necizelată.

Vreun cât de cât poet dacă aș fi,

această etică

inestetică

de a vedea lucrurile

ar putea cu timpul deveni,

chipurile,

arta mea poetică.

Dar, cum nu sunt poet

și nici măcar la mine-n casă

parcursul meu nu-i înțelept,

n-am mari motive să mă-ndrept,

deci nu rămâne decât să-mi repet :

Haide, lasă!

Spre care Pol?

Spre Polul Sud sau Polul Nord

ai început să rătăcești

și te-ai oprit să te-odihnești

pe țărmul unui mic fiord,

nemaiștiind unde-ți dorești

s-ajungi - la Polul Sud, sau Nord?

La urma urmei, ce-i mai crud

în pribegirea fără leac

din dor în dor, din veac în veac –

s-ajungi la Polul Nord, sau Sud?

Oricât de mult ai da ocol,

ghețarul tău neîmblânzit

te va depune, negreșit,

întotdeauna la un Pol.

Veșnicul joc

Probabil

destinul inevitabil

a hotărât să joace-o festă

celor ce-l contestă,

abătând

asupra treburilor lumești

mânii dumnezeiești

și râzând.

Ați putea spune,

cu amărăciune

în excedent :

Ei, na! Această chestiune

nu-i fără precedent

deloc;

în veșnicul joc

de-a care-i mai tare

făptura omenească n-a ieșit

nicicând câștigătoare,

oricât s-a străduit

să-și aleagă un drum.

De ce-ar fi altfel acum?!

Sevraj

Plutește prin aer ceva

ca un vaier, exact așa.

O bătrânețe ilogică

și-o tristețe patologică

s-au năpustit deodată,

ca o zloată,

asupra lumii

cu virulența și competența

ciumii.

Merită a te-ntreba

de ce te-ai mai întrista

inutil

în tot acest sevraj

de peisaj senil

ca un fitil

fără lumânare,

în care lumina doare.

Timp de vrajă rea

Nimeni nu mai știe

unde-i apa vie,

nimeni nu mai face

de un timp încoace

vreo magie.

Răsărit de lună,

acră mătrăgună,

 apă rea și moartă,  

cucuvea la poartă,
ce să spună?

 Ochi fără privire,

 guri fără rostire,

 inimi fără stele,

 joc nebun de iele

în neștire.

 Înserări străine,

cioburi mari în tine

vânt dușman aruncă

 peste-ntins de luncă.

Vai de mine!