Este Ajunul Crăciunului, satul s-a acoperit de zăpadă, se aud colinde în aproape toate curțile și luminile sunt aprinse peste tot. Bucuria strălucește pe fețele oamenilor și toți așteaptă marea sărbătoare.
Pe o uliță, un băiețel, ascuns într-o haină prea lungă și cu o căciulă care-i cade mereu pe ochi, se luptă cu nămeții. E singur și târâie după el o trăistuță veche, în care a adunat tot ce-a strâns în seara asta: mere, portocale, colăcei, bomboane și felii de cozonac. Din când în când, se oprește, își suflecă mâneca și bagă mânuța în buzunar. Acolo se află comoara lui cea mai de preț: trei hârtii lucioase și netede! Pe primele două le-a primit de la doamna învățătoare și de la nașul lui de botez, un frate de-al mamei. Pe cea mai mare i-a dat-o „tata părintele” - așa-i spun toți copiii din sat preotului cel bătrân, un om tare bun, cu păr alb și barbă stufoasă. Strângând în pumn hârtiile, băiețelul se gândește că așa trebuie să arate Moș Crăciun, exact ca tata părintele.
Mateiaș nu l-a văzut niciodată pe Moș Crăciun, deși a „tlăit mult pe lumea asta”, cum le spune el tuturor, are aproape 6 ani. Dar a auzit despre el de la mama, care îi povestește în fiecare iarnă despre Moșul cel bun, care vine în Ajun la copiii cuminți și le-aduce tot felul de minunății. L-a auzit odată pe tata spunându-i mamei să „nu-i mai bage-n capu' ăla tot felul de prostii, că ei sunt săraci”. Și-a înțeles Mateiaș că Moșu' nu vine la copiii săraci ca el. I-au spus asta și verișorii lui bogați, și niște copii din vecini, la fel de săraci ca el. Dar el tot îl iubește pe Moșu' cel bun. Și știe sigur că anul ăsta o să vină și la el, doar are atâta avere în buzunar...
Acum se duce acasă. E întuneric și i-a intrat zăpadă în ghetele prea mari, rămase de la fratele lui. Înghețat din cap până-n picioare, e fericit cum n-a mai fost de anul trecut, când s-a îmbolnăvit tare, tare de tot și mama l-a chemat pe tata părintele, care i-a citit dintr-o carte, dar el n-a înțeles nimic. A doua zi, i-a adus tata părintele ceva moale și dulce din cale-afară, făcut de doamna preoteasă, și i-a spus că se cheamă „tort”. O felie mare cât o farfurie, și mama i-a dat-o lui pe toată! Dar n-a putut mânca decât câteva guri, că era prea bolnav. Cred că de asta a plâns mama așa de tare, fiindcă n-a mâncat toată felia.
Dar uite, cu ce are el în buzunar, o s-o roage pe mama să cumpere tot ce trebuie, ca să facă și ea tort; acum e sănătos, o să poată mânca mult. Nu știe Mateiaș ce înseamnă semnele scrise pe hârtiile din buzunar, dar știe că sunt „bani”. Și mai știe că sunt mulți bani, pentru că-și aduce aminte cum a venit tata bucuros acasă, într-o seară, cu o hârtie din asta în mână. I-a dat-o mamei și mama s-a bucurat și ea, apoi a început să plângă, dar nu ca atunci când a fost el bolnav. Iar a doua zi au mâncat toți ciorbă cu bucăți de carne prin ea și seara i-a dat mama și o ceașcă mare cu lapte. Și le-a ajuns ciorba încă două zile, dar el a văzut că numai în castronelul lui erau bucățele de carne.
Oprit în mijlocul drumului, Mateiaș se gândește la toate astea. Da! Dacă are atâția bani, sigur, sigur vine Moșu' în seara asta și la el. Aaa... Băiatul închide ochii și simte pe limbă gustul acela grozav de dulce. Tortul de la tata părintele l-a făcut pe el sănătos, acum știe sigur asta.
Stând așa, cu ochii închiși și cu bucuria lui, n-a mai băgat de seamă că ninge mult și că e târziu, și frig, și frig...
Acum nu se mai aud colinde, nu mai e întuneric, a ajuns acasă și s-a lipit de sobă. Pe masă, mama a pus un tort întreg, maaare de tot, aproape cât masa și-l cheamă să mănânce. Dar el stă cu ochii pe ușă, îl așteaptă pe Moșu'. Oare ce-o să-i aducă? Nu i-a cerut nimic, n-a știut ce să-i ceară. Tare ar mânca niște tort... dar dacă intră Moșu' și el nu-l vede? Stai, ce se-aude? Parcă se-aud niște pași. Da!! Și uite, uite, se deschide ușa și... niște plete albe ca zăpada, și o barbă stufoasă... Moșu'!!! Aaaa...
Venind de la biserică, preotul zărește în mijlocul drumului o grămăjoară aproape acoperită de zăpadă. Ar fi trecut pe lângă ea, dar ceva, nu știe ce, îl face să se oprească și să se apropie. Aplecându-și părul alb și barba stufoasă deasupra ei, vede, cu spaimă, copilul căzut în nămeți. Îngrozit, îl ia în brațe și, cu o putere pe care, la vârsta lui, nu bănuia că o mai are, aleargă cu el acasă. Topită de milă, preoteasa îi scoate hăinuțele și ghetele ude și, înfofolindu-l într-o pijama călduroasă de-a părintelui, îl bagă în pat. Apoi, așezată la capul lui, îi pune comprese cu apă rece și oțet pe fruntea încinsă și se roagă. Părintele a plecat să-i aducă pe părinții copilului, din casa lor de la marginea satului.
Dimineață, din căldura patului, Mateiaș deschide ochii și o vede pe mama. Mama plânge tot timpul??Cred că de bucurie că a văzut și ea ce a văzut el... Da, sigur de asta. Toropit de febră, cu ochii strălucitori, băiatul șoptește:
-L-am văzut!
-Pe cine, puiu' mamii, pe cine-ai văzut tu? - se apleacă deasupra lui, ca să-l audă mai bine.
-L-am văzut pe Moșu'. Nu mai suntem sălaci.
