Viață

M-am îmbolnăvit de-o boală grea -

nu mai pot s-arunc tot ce n-aș vrea

să-mi stea-n buzunar de dimineață.

E o boală ce se cheamă Viață.

A-nceput cam pe neașteptate -

mai întâi, cu stelele furate

și ascunse bine undeva,

până mi-a rămas tâmpla mai grea.

Apoi mâna s-a făcut aripă

și-a zburat frumos numai o clipă,

când s-a molipsit de curcubeu

și-a uitat că nu e pentru eu.

Toate-au adormit la mine-n piept

și mi-au stins lumina pe nedrept.

Iar, cu boala cuibărită-n gând,

eu le tot trezesc din când în când.

Dar mi-a spus cândva o vrăjitoare

că există leac la neuitare -

apă vie dintr-un strop de rouă

adunată-n ochi de viață nouă

și cuvinte strânse-n taină

în cuibarul de sub haină.

Aripi

În urechea unui pom, odată,

s-a născut o pasăre ciudată,

fără aripă și fără cântec -

un ou sterp însămânțat în pântec.

Pomul ar fi vrut-o cântătoare

și a scuturat-o către soare;

dar ea n-avea aripi, iar lumina

i-a mușcat de moarte rădăcina.

În urechea văduvă de pom

s-a născut, apoi, un pui de om

mic și mut și neajutorat.

Dar copacul nu l-a scuturat -

i-a pus cântec bun la rădăcină

și l-a-mpins încet către lumină.

Iar când timpul s-a făcut mai mare,

puiul a primit aripi de soare.

Dacă mă uiți

Dacă mă uiți, eu mă transform în vânt

și-ți duc uitarea lângă Polul Nord,

s-o viscolesc pe cel mai mic fiord,

să nu-i rămână umbra pe pământ.

Dacă mă pierzi, tu te transformi în ceas

cu minutarul rupt, întors pe dos,

care-și aruncă orele pe jos

și nu-nțelege timpul ce-a rămas.

Dacă ne-alungă vremea, devenim

pe un perete - două calendare

cu zile văduve de sărbătoare,

în care nici zăpada n-o mai știm.

Într-un ocean să-l aruncăm pe „dacă”

și să-l privim tăcuți cum se îneacă.

Fără noi

Cresc mugurii din doi în doi

de când ne-am depărtat de noi

și-am pus pe crengi de dor altoi

de zare nouă, aburită

și stropi de rouă necitită.

O altă noapte peste zi

ne-nvață numai a nu fi

de când nu mai putem iubi

și rătăcim cu tâmpla-n jos

sub cerul alb, întors pe dos.

Pe un peron al nimănui

atârnă iarna într-un cui

și trenuri mor în gara mea

de când nu mai putem ierta.

Cresc mugurii din doi în doi

și iarna ninge fără noi.

Gară pentru eu

A răsărit în drumul meu

o gară numai pentru eu,

cu un peron de așteptare

și trenuri doar pentru plecare.

Acolo merg din când în când,

să-mi văd batista fluturând

și să-mi compun un mic refren

când mă conduc la câte-un tren.

Mă uit cum stau pierdută-n geam

și mă întreb dacă mai am

soare destul în strop de rouă

până s-ajung în gară nouă.

Flutur batista și strecor

în ea un vis și-un pic de dor.

Rămășag pe o zăpadă

Am pus din nou cu iarna un pariu

că o să ningă-n mine doar zăpadă,

dar ea a râs și n-a vrut să mă creadă -

prea m-am mințit mereu, fără să știu.

Ca să-mi arate că nu poate pierde,

mi-a nins zăpezi așa cum nu le-am vrut,

mi-a viscolit cuvinte fără scut,

în care-a troienit tot ce-a fost verde.

Și de atâta viscol pe pământ,

s-a rupt în două cerul și m-a frânt.

N-o să mai pun cu iarna vreun pariu,

nu vreau s-o văd mereu învingătoare.

Doar am să-mi fac culcușul lângă soare

și am să-nvăț din nou copil să fiu.

M-a visat un vis

Mi s-a răsculat un vis,

nu mai vrea deloc să vină

nici în somn, nici pe lumină.

A fugit și s-a închis.

De mult timp, l-am tot trezit

și i-am spus că e urât, 

că-mi sădește nod în gât,

iar acum s-a răzvrătit.

Am crezut că e mai bine

c-a plecat și mi-a dat pace.

Dar, de la o vreme-ncoace,

mă visează el pe mine.

Mă ascund, în visul meu,

nu știu unde sau de cine -

ori de iarnă, ori de tine.

Și-nchisoarea mea sunt eu.

La cules de stele

Cocoțat pe-un vârf de Lună,

un copil culege stele

și sub gene mi le-adună:

-Ia-le, joacă-te cu ele!

Le-am luat în vis cu mine

și-am văzut tot ce-am uitat -

veri cu zumzet de albine

și cu jocul nefurat.

Le-am ascuns în buzunare,

să-mi viseze, când și când,

petecul pierdut de zare

și-o fetiță-n el râzând.

Mai adu-mi stele, copile,

și arată-mi cum să fac

să le văd și-n alte zile,

când mă înserez și tac.

Cu umbra mea

Sunt în război cu umbra mea.

De câțiva ani, sau de un veac,

nu reușesc s-o mai împac

și-mi tot înghite câte-o stea.

Nu știu cum de-am ajuns aici -

am mers o viață împreună,

și-n zilele cu mătrăgună,

și-n verile cu licurici.

Poate-a gândit că e nedrept

ca eu să pot fugi spre soare,

iar ea să-mi stea doar sub picioare.

Și mi s-a furișat în piept.

Acum încerc doar să-mi dau seama

de ce-am crezut că-s numai eu,

deși am fost cu ea mereu.

Am s-o întreb cândva pe mama.