Iartă-mă!

Când cresc copacii, zmeiele nu zboară -

atâtea mâini cu frunze le opresc

și-atâția spini li se agață-n sfoară,

și aripile li se rătăcesc.

Când cresc copacii, cerul se ascunde

în noaptea înverzită din păduri,

iar licuricii verii de niciunde

se sting pe rând și nu mai poți să-i furi.

Copacul meu vrea să înalțe zmeie

și să descuie cerul de-nceput –

hai, vino-n palma mea, adu-mi o cheie

și iartă-mă, copile, c-am crescut!

Bolnav de lupi

Cum mă poți iubi, femeie,

când sunt aripă de fum,

felinar fără scânteie

și țărână fără drum?

Nu-mi săpa în ochi fântână

să mă cauți în pustiu,

scrie-mi umbra ta pe mână,

fă-mi din trupul tău sicriu.

Sunt bolnav de noapte multă,

mi-au crescut pe buze lupi;

azi de sânii tăi ascultă

când din mine vrei să-i rupi.

Mi-ai lăsat spre tine cheie

pe genunchii tăi mirați.

Cât te pot iubi, femeie,

cu toți lupii însetați!

Altfel

Poetul e cea mai liberă pasăre

din lume.

Poate să zboare

până la picioarele lui Dumnezeu

și dacă vrea

poate să zboare în rădăcina unui copac

sau în sarea dintr-un mijloc de munte.

Dacă nu iubește marea

poate să inventeze o mare pe care s-o iubească

și s-o audă în plopii

din inima unui prieten.

El nu plânge niciodată singur

și prin iubirile lui trec

toate iubirile pământului.

Când îl strânge viața

scrie alta, mai mare,

și lasă fereastra deschisă

spre tine.

Poate de asta îl iubesc celelalte păsări

și în secret îi vor aripile,

pentru că el este

cea mai liberă pasăre din lume

și prin aripile lui se vede

ALTFEL.

Lună rea

Te-ai întrebat vreodată ce nu văd

când toate-s între noi așa departe,

când prin păduri se plimb-un fel de moarte

și crește-n lupi mirosul de prăpăd?

Mi s-a îmbolnăvit în ochi ceva

sau inima ți s-a făcut străină,

sau poate nu-i în noi destulă vină

de-a fi lăsat iubirea să ne bea.

Tot mai puțin ești vraciul meu de lupi

și nimeni liniștiți nu mi-i mai ține

când vârcolaci se fac și rup din tine,

iar tu din mine luna rea n-o rupi.

Și dacă mai adulmecă prăpăd

când taci prea mult și luna-i tot mai mare,

te-ai întrebat vreodată ce mă doare

și-n tine ce nu pot deloc să văd?

Fată de iarbă

Fată cu buze de sare,

n-ai flori de cer în picioare,

nici nu te mângâie sfinții

când sfârteci luna cu dinții.

Dacă ți-e trupul țărână

naște în tine fântână

și te botează-n ninsoare,

fată cu plete amare.

Pune-ți cămașă de ceață,

fă-te de dragoste hoață,

joacă pe câmpul cu iele,

scutură-ți noaptea-n mărgele

să-ți crească-n oase păcate

de doruri fără lăcate,

lasă-ți pădurea neoarbă,

suflet cu tălpile-n iarbă.

Povestea casă

Din cuvintele tale-am să fac

o poveste, pe cea mai frumoasă,

și-am s-o râd, am s-o plâng, am s-o tac

și-am să știu că în ea sunt acasă.

Am să-i pun și ferestre și uși,

să te-aștept când mai vii pe la mine,

am să-ncui toți ghețarii-n mănuși

să nu latre la vara din tine.

Un bilet am să-ți las undeva

când mai fură din mine vreo seară,

dar tu intră și fă-ți o cafea,

numai umbrele lasă-le-afară.

Hai, așteaptă să vin din apus

să aștern răsăritul pe masă,

să tăcem dacă n-avem de spus

în povestea cu geamuri de casă.

Într-o cafea

Mi-e greu de lume și mi-e dor de tine

în fiecare ceașcă de cafea,

când roua cade prea adânc în mine

și parcă beau din dimineața ta.

Îmi plimb tăcerea între minutare,

mă uit pe geam și văd că plouă mult,

sub umăr mă pândește-o înserare

și nici pe mine nu mă mai ascult.

Grădina e răcită și tușește –

a molipsit-o poate vina mea

că liliacul nu mă înflorește

când e prea multă iarnă-ntr-o cafea.