Pe-o margine de lume

Pe-o margine de lume

stă un copil.

Cu ochii lui albaștri

se uită-n ochii albaștri 

ai cerului :

- De unde-ți vin norii, cerule ?

- Din celălalt capăt al lumii.

-Și Soarele de unde-ți vine?

- Din celălalt capăt al Lunii.

-Și de unde-ți vine ploaia?

- Din celălalt capăt al sufletului.

- Dar eu, eu de unde-ți vin ?

Pe-o margine de lume

stă un copil.

Fără rădăcini

Se simte omul, Doamne, fără rădăcini,

când preaputerea Ta nu-l mai ajunge

și noaptea inimii-l străpunge

cu măști hidoase și cu spini.

Se simte omul, Doamne, mult prea mic,

din slava-Ți dacă nu se mai adapă

și dacă ochiul spre apus îi scapă,

unde-l pândește marele nimic.

Se simte omul, Doamne, fără grai,

de când se-adună plânsu-n rugăciune

și nu mai are psalmul cine-l spune,

iar drumu-i tot mai greu spre Rai.

Și eu simt, Doamne, mult prea mult amar,

când prea departe-i fața Ta cerească

și aripile nu mai vor să crească.

Dar știu că, printre toate, am un dar -

să râd, să cred și să Te-ntâmpin iar.

Simt aripi

Simt aripi crescând în mine,

așa cum copacul își simte

frunzele-nfrunzind

și cuiburile de privighetori

înflorind pe ramuri.

Din rădăcini de mult uitate

înmuguresc aripile mele,

fulgi minusculi,

dar plini de așteptarea

luminii care va veni.

Lumina mea -

strop din scânteia albastră 

a fetiței mele

și din flacăra verde

a fiului meu.

Simt aripi.

Ce duci cu tine, vântule ?

Ce duci cu tine, vântule, ce duci,

când peste toate treci alene

și-mprăștii vise prin poiene ?

De unde vii tu, vântule, de unde,

din ce tărâm - mai bun, mai rău,

mai altfel decât dorul meu ?

Spre unde mergi tu, vântule, spre unde,

cu-atâția nori de-albastru după tine

și cu regretele ce strigă-n mine ?

Ai să te-ntorci tu, vântule, ai să te-ntorci,

cu frunzele de prin păduri fugite,

ca să-mi trezești speranțele-adormite ?

Am să te-aștept pe tine, vântule, am să te-aștept,
cu doruri, cu regrete și cu vise,
cu toate vorbele ce n-au fost încă scrise.

Vorbe

Se spune

că doar în întuneric

n-avem umbră.

Eu cred

că doar în umbră

e întunericul din noi.

Se crede

că doar în stele
e lumina.

Eu știu
că doar lumină
e-n ochii de copil.

Se știe
că doar iubirea
învinge chiar și moartea.

Eu simt
că doar în moarte
iubirea e deplină.

S-ar spune
că-s doar vorbe...

Mulțumesc !

Niciodată zăpada

nu-ți cere să-i mulțumești

pentru că-ți luminează umerii

și drumul.

Niciodată ploaia
nu-ți cere să-i mulțumești
când face florile din calea ta
să râdă.

Niciodată soarele 

nu-ți cere să-i mulțumești

dacă răsare și apune

cu toți îndrăgostiții lumii.

Niciodată iarba

nu te ceartă

când o strivește pasul tău,

nici copacul 

nu se supără

când îi răpești umbra 

și nici ochii copilului

nu te urăsc

 când neștiința ta

le stinge strălucirea.

De ce, atunci, să vreau

să-mi mulțumească cineva ?

Și pentru ce să cert,
și să urăsc,

și să mă supăr ?

Pentru că nu sunt ploaie, nici zăpadă, 

nici soare, iarbă sau copac.

Sunt doar un om

și-n strălucirea încă de copil încap 

și cearta,

și mânia.

Dar ura n-are loc în ochii mei.

 Și pentru asta
le mulțumesc și ploii, și zăpezii,
 și soarelui, și ierbii,
copacului și ochilor copilului
din mine.

Între pământ și cer

Între pământ și cer

nu sunt decât
un vis,

un gând senin,

o mână-ntinsă.

Între cer și pământ

nu sunt decât
o lacrimă,

o picătură de amar,

sau o trădare.

Între cer și pământ

e doar o clipă.

Între pământ și cer
e o eternitate.
Și-atunci, de ce să plâng,
când pot visa ?
De ce să beau amar,
când pot gândi senin ?
De ce-aș trăda,
când pot întinde mâna ?
Și, mai ales,
de ce-aș alege clipa,
când pot primi eternitatea ?

De ce ?!

De ce m-aș întreba mereu

de unde vine lumina

și unde se duce ?

Nu-i de-ajuns să mă bucur,

pentru că vine

și să o aștept,

când se duce ?

De ce aș încerca mereu să înțeleg

de unde vin oamenii pe Pământ

și unde pleacă ?

Nu-i de-ajuns să fiu fericită

pentru micii oameni

pe care eu i-am adus pe Pământ

și să visez

că vor pleca într-o lume 

mai frumoasă ?

De ce trebuie 

să anulez mereu

semne de întrebare ?

Toate acestea 

nu fac decât

să mă transforme

într-un imens

semn de mirare.

????
!!!!!!!!!!
???

Printre nori

               

Nimic nu-i mai plăcut decât

să treci prin viață 

cu capu-n nori.

De-acolo, de sus, nu vezi

nici fețele prea triste,

care să te-ntristeze,

nici fețele prea fericite,

care să te-ntristeze,

nici ura, nici teama de Apocalipsă.

Nimic din toate-acestea

nu poate-ajunge

până la tine.

Plutind deasupra tuturor,

ochii tăi, obișnuiți de mult cu lumina,

urechile tale, de mult obișnuite cu liniștea

și inima ta, deja stăpână pe blândețea cerului,

 mai pot vedea, auzi și simți doar

lumina din ochii copiilor,

liniștea florilor,

blândețea zilelor de august.

Iată de ce e-atât de plăcut

să treci prin viață

cu capu-n nori.

Încercare de a trăi

Încercare de a trăi

Copilul meu crede :
în dragonul de foc,
în dragonul de gheață, 
în Moș Crăciun și
în toate celelalte.
E lumea pe care-o vede el
la zece ani.
Eu a trebuit să trăiesc patruzeci
ca să nu mai cred
în multe.
Poate
la optzeci
voi crede din nou.