Cruce fără ochi

La marginea zilei mai bate un ceas

ca inima mării în ochi de meduze,

secundele moarte se-așază pe buze,

pe umeri, pe talpa cu ultimul pas.

E ceață pe stradă. În ceașca de ceai

se-neacă o vară cu tot cu albine,

sunt umbră de-o vreme, mi-e frică de mine

când vreau să nu pleci și când vreau să nu stai.

Mă caută iarna să-mi facă statui,

îmi pipăie ochii, mi-i pune sub gheață.

Ai duce cu tine doi ochi fără față?

Mi-e sufletul cruce căzută din cui.

Poezie naivă

Și-a desenat în palmă palma ta

să i se pară că o ții de mână

chiar și atunci când n-o să mai rămână

din anotimpul vostru decât ea.

Ți-a spus „mi-e dor”, tu nu i-ai spus nimic -

atunci a început o toamnă mare

și frunzele s-au scuturat de soare

și s-a făcut pământul foarte mic.

Și-a pus pe suflet lacăt fără chei,

albastru ca o noapte pe zăpadă,

să nu mai poată timpul tău să vadă

că palma ta e tot în palma ei.

În tine

Când mi se face foarte dor de mine

și trec prin păsări muguri de ninsoare,

mă iau de suflet și cobor în tine

ca un ocnaș în muntele de sare.

Îmi leg de talpă drumurile toate

pe care-am mers cu inima în mână

s-o pun în pieptul tău, s-aud cum bate

și-n mijloc de pustiu să sap fântână.

Mă văd în umbra care-ți crește-n sânge

și ți-aș fugi din ochi și din ureche,

aș lua și timpul care ne tot strânge

și l-aș ucide ca pe-o boală veche.

Nu pot să fug, eu nu mai am picioare,

în locul lor – doar pașii tăi spre mine.

Mă fac și eu un capăt de ninsoare

și când mi-e dor, cobor din nou în tine.