Departe

Pe o margine de soare,

un copil a adormit

și-a visat că era mare.

S-a trezit și a zâmbit.

Mângâindu-l, o mămică

un minut și-a amintit

că a fost odată mică.

A-nchis ochii și-a zâmbit.

Pe o margine de soare,

o mămică și-un copil

au deschis ușa spre zare

și-au fugit în somn tiptil.

De neînec

Când mă mai gândesc la moarte,

îmi dau mările deoparte

și mă caut pe sub ape,

să mă știu cât mai de-aproape.

Îmi întind năvoade-n gene

să mă scape de sirene,

care-mi joacă în retine

și-l ascund pe eu de mine.

Minutarele-nvârtite

au deschis căi rătăcite -

stele sterpe, speriate,

în corăbii scufundate.

Când mă mai gândesc la moarte

vreau să nu mă am departe,

vreau să pot să-mi pipăi fața,

ca să scot din ape viața.

De-a joaca

Cum e lumea, fată mică?

E o casă de bunică

unde toarce o pisică.

Dar pământul cum îți pare?

Un copac în care-o floare

bea poveștile din soare.

Despre viață tu ce știi?

E o joacă de copii

care se ascund prin vii.

Știi de ce te-ntreb pe tine?

Cred că vrei să vezi mai bine.

Mă iubești, fetiță dragă?

Te iubesc cât lumea-ntreagă!

Pe-o foaie

Într-o noapte-am vrut lumină,

dar era așa departe,

dincolo de rădăcină -

și atunci am scris o carte.

Am vrut liniște cuminte

într-o altă înserare -

m-am făcut hoț de cuvinte

și am inventat un soare.

M-am gândit să-mi fac cerneală

fără cifru, fără cheie -

și am desenat beteală

din țurțuri de curcubeie.

Am strâns mugurii din stele

sub sprâncene, să le-nmoaie 

și m-am scuturat de iele -

mi-am pus zâmbetul pe-o foaie.

Mie

Am vrut să scriu o poezie

în care să mă-ncap de tot -

cu ce-am avut și ce-o să fie,

cu ce-aș fi vrut și ce nu pot.

Mi-am pipăit în suflet marea

și iernile cu gheața lor,

am descuiat cu tâmpla zarea

în care visele mă dor

și-apoi am costumat cuvinte

și le-am rugat bilet să-și ia

la balul de adus aminte

cu eu dansând sub masca mea.

Am vrut să scriu o poezie

în care să-mi vorbesc doar mie.

Ninge iarnă fără ceas

Ninge iarnă fără ceas

peste albul din livadă,

flori pe ramuri de pripas

închid ochii, să nu vadă.

Nu i-a fost iernii de-ajuns

vremea ei din calendare -

a spart lacăt și-a pătruns

și în camera cu soare.

A lăsat în pomi nimic,

cu invidii de femeie,

a-nchis mugurii în plic,

în sertare fără cheie.

Pentru albele demersuri

din grădina înghețată,

i-am făcut dosar în versuri

și am dat-o-n judecată.

Presimțire de alb

Visez mereu zăpadă și nu știu

dacă e dorul iernilor-poveste

sau presimțirea albului tâziu -

zăpadă de va fi sau nu mai este.

Și zilele sunt pline de ninsori

crescute în copacii din grădină;

epidemia albului de flori

îmi udă visele la rădăcină.

În amintirea Moșului Crăciun,

zăpadă-i iarna și mereu zăpadă -

aprilie cu renăscut Ajun

pentru copil târziu ce vrea să creadă.

Clandestini

La mine-n suflet e aglomerat

ca într-o gară de oraș la mare

în care-un tren târziu și-a descărcat

mulțimea veșnic neascultătoare.

La mine-n suflet nu se dă bilet

și pasagerii toți sunt clandestini -

unii dansează, alții pleacă-ncet

și câtorva le cresc pe buze spini.

Deschid fereastra larg în câte-o zi

și-mi chem toți clandestinii la apel;

constat că unii au făcut copii,

iar alții au pus armele-n rastel.

Aș vrea să angajez un controlor

să-i dea afară pe câțiva măcar -

pe cei cu spini verzui, care mă mor

și-nfulecă felii de calendar.

Cu lună plină și cu dimineți,

la mine-n suflet cresc prea multe vieți.

Mă ninge aprilie

Azi am deschis fereastra mea de taină

s-aud cum crește-n muguri noua haină,

cum râde-n ram bobocul de ninsoare -

poveste albă de-nceput de floare.

Mă ninge-aprilie cu vis de rouă

în ramuri împletite câte două -

Crăciun primăvăratic de livadă,

cu iarna alungată din zăpadă.

Miroase-a rai la geamul meu de noapte

și-a presimțire de cireșe coapte.

Cei mai buni prieteni

Iepuraș de Paște, într-o zi,

a intrat în clasă somnoros

și a auzit: -Vai, nici nu știi

cât ești de simpatic și frumos!

Vrând să vadă cine i-a vorbit,

a zărit-o chiar pe... Cosânzeana!

-Ești inteligent și iscusit -

a spus fata, ridicând sprânceana.

Bănuind că-și bate joc de el,

Iepuraș s-a dus în banca lui.

-Ia uitați cât e de frumușel,

ce blăniță și ce ochi căprui!

Trei zânițe, lângă banca sa,

îi zâmbeau cu ochii lor vioi:

-Spune, iepuraș drăguț, n-ai vrea

să stai tu în bancă lângă noi?

Până să se dumirească el

ce-i cu zânele și Cosânzeana,

s-a trezit și cu Bălăurel

că îi spune, ciufulindu-i blana:

-M-am gândit, băiete, c-am putea

să fim cei mai buni amici noi doi;

să scuipi foc pe nas te-aș învăța

și-am fi cei mai tari supereroi.

Iepurașul, care niciodată

nu era luat în serios,

a tot ascultat cum clasa toată

îl credea cel mai grozav blănos.

Chiar și spaima lui, lupul Mardare,

nu l-a mai terorizat defel

și-a urlat că-n lumea asta mare

nu există iepure ca el.

Buimăcit și tare încântat,

n-a-nțeles, sărmanul, chiar nimic.

Dar, când orele s-au terminat,

i-a zis Bebe-Cloanța: -Stai un pic!

Mă mir de trei ceasuri cum de poți

să înghiți atâta lingușeală.

Tu nu vezi că puștii ăștia toți

te-au tot amețit fără sfială?

Niciodată nu te-au respectat,

și acum te-au declarat erou.

Vine Paștele! Ce, ai uitat?

Vor să le aduci câte-un cadou.

Și apoi, văzând că s-a pleoștit,

i-a spus Bebe: -Lasă, ai noroc

că mai e și cineva cinstit.

Doar mă știi, eu nu pot să-mi bat joc...

Spune-mi: când am fost eu rea cu tine?

Când nu m-am oprit să te ascult?

Iar acum, că mă gândesc mai bine,

cred că te iubesc chiar foarte mult!

Scrisoare de mine

Mi-am scris mai demult o scrisoare

de unde eram, de departe,

din zile cu abur de zare.

Apoi am uitat-o-ntr-o carte.

Pusesem într-însa, țin minte,

o poză cu mine și tata,

dar n-am pus pe foaie și data -

era într-o vară cuminte.

Mai știu că am scris și-o zăpadă

cu urme de pași în pereche,

ecouri de muzică veche

și vise ieșite pe stradă.

Mi-am scris o mulțime de rânduri
cu litere roșii, oneste,
și-n orice cuvânt - o poveste,
și-n pauze - umbre de gânduri.

Prin raftul cu ore impare

tot caut volumul în care

am pus mai demult o scrisoare.

Și-mi pare...

Calendar

Într-un ceas mi-s vise multe,

într-o zi mi-e toamnă tot;

îmi scot inima s-asculte

ce zâmbesc și ce nu pot.

Trec prin gară trenuri pline

cu orice și cu oricând;

iau bilete către mine

și mă tot privesc plecând.

Dintr-o stație-ntr-o altă,

mai cunosc pe cineva

care urcă-n câte-o haltă -

sunt tot eu, sub altă stea.

Am biletele nescrise

pentru orice calendar.

Într-un tren mi-s multe vise,

într-o zi mi-e toamnă iar.

Să nu mai nor

Aș vrea să scriu când nu mi-e bine

și când mă-ntorc de la izvor

cu ceașca goală, fără mine.

Aș vrea să scriu când vreau să mor.

M-aș duce iar pe-un colț de zare

și m-aș uita în ochii mei,

să strig pe-o foaie sau pe mare

ce nu mai pot să văd în ei.

Mi-aș face casă în cuvinte

și-aș pune-n geam un soare bun,

ca să-mi aduc de mine-aminte

cum îl vedeam pe Moș Crăciun.

Nu știu, în ziua care vine,

dac-o să râd sau o să nor.

Aș vrea să scriu când nu mi-e bine,

aș vrea să scriu, să nu mai dor.

Fă-te tăcere

Am tras cu praștia în stele

să fur o boare de lumină,

să mi-o aduc la rădăcină -

cuibar de noapte fără iele.

Din ciob de tâmplă fără tihnă,

hoția asta negândită

n-a fost de steaua mea zărită

în larga cerului odihnă.

Cuprins de somn fără cuvinte,

n-a coborât un nor să-mi spună

dacă-i lumina rea sau bună,

și-am tras în stele înainte.

Ce să mai poți vreodată cere,

când nici să fure nu mai știe

dorința ta de apă vie?

Mai bine să te faci tăcere.

Ia-ți praștia și-ascunde-o bine,

să nu-ți mai amintești de tine.