Moș Crăciun fără stilist

Răsfoindu-și ziarul într-o seară, 

Moșul a citit o-nștiințare

că va-ncepe, chiar din primăvară, 

să se toarne-un film și - ce-ntâmplare! -

n-au găsit actorul cel mai bun

ca să joace-n rol de Moș Crăciun.

Plictisindu-se îngrozitor

până la Ajunul următor,

și-a zis Moșul: „Pentru Dumnezeu!

Cine-ar fi mai bun în rolul meu

decât eu?”

Când l-a auzit Doamna Crăciun,

a pufnit-o râsul și i-a spus:

-Cred că alți actori pe lume nu-s...

Du-te, dar să vii până-n Ajun!

Deci s-a prezentat Moșul voios

să dea probă pentru rol. Dar când

l-a văzut regizorul intrând,

l-a privit destul de curios

și i-a zis: - Ne pare rău de tot,

nu ești pentru rolul ăsta bun.

Moșul s-a mirat: -Dar eu chiar pot

să-l joc bine. Sunt chiar Moș Crăciun!

A zâmbit regizorul blajin:

-Mda... te-ai costumat destul de bine,

însă uită-te și tu puțin -

ai ceva cam mult roșu pe tine

și i-ar deranja pe spectatori.

Ai și barba cam exagerată,

și burtica... hm... e cam umflată...

Noi vrem altceva de la actori.

Moșului nu îi venea a crede:

-Dar așa sunt eu! Sunt Moș Crăciun!!

-Mda... - a zis regizorul - se vede

că nu înțelegi ce vreau să spun.

Noi turnăm un film modern, în care

Moșul face sport, deci burtă n-are,

ține cură, e ecologist

și e îmbrăcat doar de stilist.

Așadar, ne pare foarte rău,

dar vezi bine că nu-i cazul tău...

Când s-a-ntors Moșul la Polul Nord,

Doamna ar fi râs, dar l-a văzut

că era grozav de abătut

și i-a spus: -Măcar suntem de-acord -

fără styling și fără dietă,

niciodată n-o să fii vedetă.

Sunt numai un copac

Sunt numai un copac cu o chitară

și sunt, ca toți copacii, trecător;

în câte-o zi, în frunze-mi crește vară,

în alta, toate crengile mă dor.

Mi-e cântecul agheasmă și ninsoare,

mi-e rugă și iertare și soroc,

iubirea mă și naște, mă și moare –

sunt lemn de cruce și sunt lemn de foc.

În umbra mea, secunda se oprește

și iarba tace, și izvoru-i mut.

Dar când lumina nu mă înflorește,

pădurea mă transformă în trecut.

O lume-n carnea mea își sapă scară

cu treptele în cer și pe pământ.

Sunt un copac născut dintr-o chitară

și CÂNT.

Dar azi

De mâine, vom vorbi iar despre noi

și despre ce ne-am spus de-atâtea ori,

vom crește frunze în copacii goi

și luna o vom scutura de nori.

Vom comanda o vară cum n-a fost

și vom lăsa bacșiș un ieri tăcut,

vom scoate substantivele din post

să ne învețe tot ce n-am știut.

Un tribunal nebun va judeca

procesul nefirescului război,

iar inculpații – umbra mea și-a ta –

de mâine vor vorbi iar despre noi

Dar azi e ziua noastră de pustiu,

stă fiecare în tranșeea lui,

sunt goi copacii, doar deșertu-i viu

și iarna asta e a nimănui.

De-a joaca

Și când pleci, să stingi lumina,

ca să-mi pară că nu-s trează

și că doarme și rutina

în sertarul de sub vază

și în florile din vază.

Și când pleci, nu-nchide geamul,

să-mi trimit plânsul pe-afară,

dar să nu uit să-i pun hamul

să-l aduc ‘napoi spre seară,

să-l aduc ‘napoi spre seară.

Să nu iei, când pleci, valiza

care-a fost cu noi la mare -

am ascuns sub haine briza

pentru moartea viitoare,

pentru viața viitoare.

Și când pleci, să pleci departe,

ia și cheia, ia și ușa,

lasă-mi mie doar păpușa

desenată pe o carte

dintr-o vreme de departe.

Cronică de Vamadus

Despre Vamă ce-ar mai fi de zis?

Că le-a spus Sorin pe toate cele...

Mai rămâne numai de decis

care-au fost în top: bune, sau rele?

Frig a fost ceva, nimic de spus,

dar nici n-o să-l pun la socoteală –

pân’ la urmă, noi, la Vamadus,

n-am avut speranță estivală.

Timpul de năniță – mai deloc

(și la bătrânețe, te cam doare),

dar a fost și ăsta un noroc,

fiindc-am prins un răsărit la mare.

Valurile mării – cam cu nerv

și ca la Crăciun de călduroase,

însă n-am putut să nu observ

c-au intrat în apă vreo cinci-șase.

O chestiune a fost cea mai rea –

pofta de mâncare permanentă.

Și de vișinată. Și cafea.

Și de râs cu voce competentă.

Parcă am uitat să spun ceva...

A! Au fost și niște mofturele –

trei concerte, pentru care-aș da

de trei ori salariile mele.

Nu m-apuc să-nșir cine-a cântat,

că mi-e teamă să nu uit vreun nume,

dar vă spun: nu mi-am imaginat

c-o să fie-așa frumos. Pe bune!

Ca să n-o lungesc pân’ la apus:

mulțumim, Ioana și Alina,

pentru tot ce-a fost la Vamadus,

fiindc-a voastră este toată „vina”!

Lui nea Gică-i mulțumim solemn

pentru Barbă-Neagră și mâncare

și-așteptăm înfrigurați un semn

să venim și vara viitoare.

Minutare

E vremea minutarelor pereche

din gările cu vise pe bilet

la trenuri care duc spre Vama Veche

o vară scoasă de la amanet.

Clepsidre curg în scoicile închise

pe urma pașilor din alte veri;

nisipul tace întrebări promise

și calendarul nu mai are ieri.

Pe mal mor valuri cu priviri sărate

iar cerul s-a mutat în pescăruși,

în mare dorm iubirile uitate

și le mai trec prin vis nori neapuși.

Se-agață înserarea de ureche

ca râsul dintr-o joacă de copii.

E vremea minutarelor pereche

în nopți care-au uitat că sunt târzii.

Ninsoare

Când înfloresc salcâmii, cerul tace,

căci nu-s de-ajuns nici viscol și nici nori

să cheme iernile ca să împace

toată ninsoarea din atâtea flori.

Un fel de iarnă

E-un fel de iarnă nouă în grădină,

copacii-s iarăși albi și, nu știu cum,

răsar pe ramuri sâmburi de lumină

și înflorite cad ninsori pe drum.

În colțul Lunii doarme altă vreme,

prin care un copil trecea râzând

iar primăvara știe cum să-l cheme

dintr-un sertar din margine de gând.

Străină

De-atâta primăvară, s-au topit

sub umăr drumurile către mine

și trenuri fără noimă-au jefuit

secundele de soare dintre șine.

S-au tot născut minute-n calendar

și-au tot murit, din nu știu care vină;

cu ele, mă tot mor și mă nasc iar –

e calea mea, și parcă mi-e străină.

Bilet spre niciodată nu mai iau,

nici gara nu mai stă să mă culeagă –

mi-e dor de mine și mi-e dor să vreau

din mijlocul de cer o stea întreagă.

Mi-a înserat

Mi-a înserat în palmă primăvara

și-a adormit în umbră de cocor

care-a-nvățat să nu-i mai fie dor

de dimineață, când se lasă seara.

Din când în când, cad stele și nu știu

ce caută și ce mirări visează.

Mi-a înserat în palmă, e târziu

și pentru cer, și pentru ora trează.

În ochii Lunii înfloresc tăceri

și în fântâni se-ascund bucăți de noapte;

l-am încuiat în calendar pe ieri,

cu presimțire de cireșe coapte.

Mâine

În primăvara asta nu-s cu mine –

mi-am șters orașul veșted de pe față

și m-am plantat în vasul cu glicine,

să-mi crească-n frunze altă dimineață.

M-am părăsit într-o grădină veche

închisă fără minte între garduri

și mi-am scobit o casă în ureche,

să mă ascult în ora de sub farduri.

În țara dintr-un capăt de cărare

mi-am răsărit o bornă pentru mâine,

și-n primăvara asta cu uitare

mă cresc în bobul care naște pâine.

Alb afară

E alb afară, toate par curate,

ca într-un iad în care demoni tac

și focul a-nghețat peste păcate –

îmi ninge-n vene iarna ca un leac.

Atârnă-n ramuri flori de promoroacă

prin care trece-o umbră de cocor

din vara care-n mine se împacă –

îmi ninge-n vene iarna ca un dor.

Aleargă-n câmpuri cai, ca niște rânduri

dintr-un bilet pierdut de bun-rămas

topit printre zăpezile din gânduri –

îmi ninge-n vene iarna ca un pas.

E alb afară, toate par curate,

ca niște îngeri care n-au trăit

și nu duc cruci de lacrimă în spate –

îmi ninge-n vene iarna ca un schit.

Ninsori spovedite

S-au spovedit ninsorile-n grădină

și s-au umplut de alb copacii toți

când norii au furat, ca niște hoți,

tot aburul din laptele de cină.

E seară și e pace peste lume

și trec prin vorbe îngeri necăzuți,

cărări se nasc sub pașii neștiuți

din calendare văduve de nume.

S-au spovedit ninsorile deodată

și cerul a gândit că-i dreptul lor

povara să și-o lase crengilor

în seara dintr-o iarnă neumblată.

Miroase-a alb și-a gânduri de psaltire

printre copacii care tac zăpezi,

iar în altare mute din livezi

miroase-a alb de-atâta spovedire.