În ce culori ne dor părinții
când bate clopotul cel mare
și sângele se face sare
și-n cer se numără iar sfinții?
Parcă ne-au dat prea multă viață
și-n ei a mai rămas puțină –
ne-au tot stropit la rădăcină
și umbre s-au făcut, de ceață.
Sunt prea cuminți când știu că
pleacă,
dac-ar putea, s-ar face rouă,
pământul să ni-l lase nouă
iar ei prin alte uși să treacă.
În ce culori rămânem singuri
când nu mai înfrunzește via
și ne-a murit copilăria
în laptele uitat în linguri?
