Sub stele

S-a născut sub stele un copil

și, cu el odată, lumea toată

în povești s-a strecurat tiptil.

Ploi de vară au pictat pe-un nor

inorogi de nea și zâne mici

pentru vis frumos și somn ușor

în pătuț vegheat de licurici.

Sub pernuță, două ursitoare

au lăsat cărări nevinovate,

iar a treia a furat din Soare,

pentru prunc, izvoare fermecate.

Un copil sub stele s-a născut

și cu el povestea a-nceput.

Fleacuri

M-a-ntrebat un gând al meu

cât de tare am crescut

de când știu că eu sunt eu.

N-am știut

să-i răspund, și m-am gândit

să-l întreb pe gând mereu

cât de mult s-a cumințit

de când știe că-i al meu.

Vrei să știi ce mi-a spus el?

Mai întâi a râs, așa,

și mi-a zis încetinel:

„Știi ce? Nu mai întreba...”

Taci

Suflet, suflet de copil,

vis frumos și praf de stele,

ascunziș de drumuri rele,

zâmbet desenat tiptil

sub sprâncene mititele.

Zâna bună, albăstruie,

a-ntins mâna și-a făcut

dintr-o șoaptă de-nceput

o cărare care suie

pe un nor neprefăcut.

Suflet de copil uituc,

zânele nu pot să vină

când te rupi din rădăcină

și-ți faci casă sub un nuc,

și-nchizi ochii la lumină.

Nu mai plânge, suflet mic,

nu-i lumină pentru toate

stelele neterminate.

Nu mai plânge, taci un pic.

Când ar fi

Când ar fi să plec din viața mea,

aș deschide tâmpla ce mă ține

și aș pune lângă geam o stea,

ca să nu mă rătăcesc de mine.

Într-un râu de munte m-aș privi

și-aș culege din adânc de apă

tot ce știu că nu se poate ști

și sub frunte nu poate să-ncapă.

Când ar fi să plec din viața mea

fluturând pe pleoape toate-acestea,

soarele din Voroneț l-aș vrea

să-mi închidă luminos povestea.

N-am fost

Niciodată n-am fost prea bătrână

pentru cerul dintr-un fulg de nea

care mi-a pictat, căzând, pe mână

o-ntâmplare fără zână rea.

N-am fost niciodată prea copil

pentru vara lacomă și rece

când a hotărât tata să plece

și s-a furișat sub nori tiptil.

N-am fost prea femeie niciodată

pentru gânguritul din pătuț

și pentru minunea adunată

în povestea dintr-un ochi micuț.

Pe oricare margine de drum,

n-am fost niciodată ca acum.

Aș alege

Dac-ar fi s-aleg o primăvară,

aș alege una-n care plouă

doar cu licuricii de cu seară

și cu zâne desenate-n rouă.

Dac-ar fi o iarnă să aleg,

m-aș gândi s-o vreau aproape-albastră

și să-l rog pe Moș un an întreg

să-mi picteze-Ajunul pe fereastră.

Și, de-ar fi s-aleg altă poveste,

pe un vârf de munte-aș construi

o căsuță numai pentru „este”,

ca să uit ce n-o să poată fi.

Poveste cu prieten

Azi am ascultat în clasă

o poveste chiar frumoasă

cu un crai ce-avea odată

trei băieți și nici o fată.

Și-a primit el o scrisoare

de la fratele mai mare

și le-a zis feciorilor

să plece la unchiul lor,

care nu avea băiat

ca să-l facă împărat.

Frații mari s-au speriat 

de un urs și-au renunțat,

și-atunci craiul i-a certat.

Dar feciorul cel mai mic

s-a temut numai un pic

și-a plecat în lume-așa,

cu un cal care zbura

și care-a mâncat și foc

și nici nu s-a fript deloc.

A! a fost și-o întâmplare

cu o babă cerșetoare,

nu mai știu cine era,

vrăjitoare, sau ceva.

Și-a plecat prințul în lume,

și n-avea el niciun nume.

Și, într-o pădure deasă,

nu știa cum să mai iasă,

dar un om cu fața spână

l-a băgat într-o fântână

și-acolo l-a păcălit,

Harap-Alb l-a poreclit,

i-a luat tot ce avea

și l-a făcut sluga sa.

Aici, doamna s-a oprit,

fiindcă ora s-a sfârșit,

și ne-a spus: -Nu e frumoasă?

S-o citiți pe toat-acasă.

Dar eu nu-nțeleg ceva:

calul nu putea zbura?

Și-atunci, de ce n-a trecut

PESTE codru? A căzut?

Și, dacă-și iubea stăpânul,

de ce l-a lăsat pe Spânul

să-l înșele-așa ușor

și să-l facă servitor?

I-am zis doamnei ce-am gândit

și atunci ea a zâmbit

și a spus cu voce tare:

-Foarte bună întrebare!

Copii, trebuie să spun

că prietenul cel bun

nu face în locul tău

niciun lucru, bun sau rău.

Doar rămâne lângă tine

când ți-e rău și când ți-e bine

și te-ajută, dacă poate,

însă tu le faci pe toate.

Doar așa poți învăța

din ce faci, câte ceva.

Parcă, parcă înțeleg...

Dar eu, dac-ar fi s-aleg

și-aș avea cal zburător,

l-aș pune să treacă-n zbor

peste codru, orice-ar fi,

și nu m-aș mai rătăci.

Poate-o să aleg altfel

când o să mai cresc nițel.

O lume colorată

-Ce culori știți voi, copii?

Noi am spus în cor: -Pe toate!

-Atunci, spuneți cum or fi

lucrurile colorate.

Eu am ridicat mânuța

și am zis: -Ele-s așa:

roșie e mașinuța

primită de ziua mea.

Galben mă fac eu la față

când mi-e rău și nu mă joc,

verde este varza creață,

care nu-mi place deloc.

Ochii Moșului, se știe,

sunt albaștri, cam așa;

albă e o pălărie

cum are bunica mea.

Orice pom pe care-l știu

are crengile maro,

iar pixul cu care scriu

are pastă indigo.

Liliacul de acasă

mama zice că-i „lila”,

eu zic că e mov, dar lasă,

dacă spune ea așa...

Sora mea, Simina, are

pijamale roz cu flori. 

Văd portocaliu în zare.

Negre-s penele de ciori.

După ce le-am spus pe toate, 

clasa m-a aplaudat

și-a zis doamna: -Ai dreptate,

totu-n jur e colorat.

Ortograme hamsterești

Hamsterii încep să crească 

și le place foarte mult

toată ziua să vorbească.

Mie-mi place să-i ascult.

Trăncănesc cu voioșie,

dar, dacă-i asculți mai bine,

te-nvață, fără să știe,

să vorbești chiar și pe tine

Uite, astăzi, bunăoară,

le era puțin cam foame

și, jucându-se-ntr-o doară,

au vorbit în... ortograme.

Gospodină grijulie,

Pica l-a-ntrebat pe Dei:

-Te-aș ruga să-mi spui tu mie

ce-ai dori acum să bei.

Cu un gust plăcut în gură,

Dei a spus: -Aș bea un ceai

și-aș mânca o prăjitură.

Dar tu ce mai ai să-mi dai?

-M-ai făcut să vreau pe dată

mere care-n pom  s-au copt

sau ecler cu ciocolată

și fursecuri, chiar vreo opt.

A râs Dei: -Ai vrea, se pare,

să te-ngrași. Nu ți-ar sta bine.

-E cam greu a-i da crezare

unui dolofan ca tine -

a zis Pica, bosumflată

și visând la cina sa,

Dei s-a corectat îndată:

-Ești frumoasă chiar și-așa.

Acum Pica, îmbunată,

i-a răspuns: -Cam ai dreptate,

fac mai bine o salată,

c-am și morcovi, și de toate.

Iată, deci, ce pot să facă

două gămălii pufoase

când nu vor deloc să tacă.

Spuneți voi, nu sunt haioase? 

Mere fără doctor

Ne-a spus doamna azi că, dacă

mănânci mere din livezi,

orice boală o să-ți treacă

și pe doctor nu-l mai vezi!

Am tăcut, n-am zis nimica,

dar de-atunci mă tot gândesc

la mătușa mea, Lucica -

ea e doctor, și-o iubesc.

Dacă îmi mai dă mămica

vreun măr dulce, parfumat,

n-o mai văd pe mătușica!

Sunt grozav de-ngrijorat...

Însă doamna-nvățătoare,

când i-am spus de ce mi-e frică,

a râs foarte, foarte tare

și mi-a zis: -Minune mică,

merele au vitamine

și te fac mai rezistent.

Poți să-ți vezi mătușa, bine?

Însă nu ca pacient

Doamna nu ne păcălește

și ne-nvață lucruri bune,

dar dacă, Doamne ferește,

acum s-a-nșelat, ia spune?

Deci acasă, mai pe seară,

i-am cerut mamei un măr -

ia să văd, oare-o s-apară

mătușica-ntr-adevăr?

Dup-o oră jumătate

a venit. Ce bucurie!

Doamna a avut dreptate,

pot mânca mere și-o mie.

Două daruri mititele

De trei zile-n casa noastră

nimeni nu e plictisit -

într-o colivie-albastră

două daruri ne-au sosit:

două gâgâlici pufoase,

cu sclipici în ochișori,

vesele și luminoase -

sunt doi hamsteri puișori.

I-a primit în dar Simina

vineri, chiar de ziua ei,

și de-atunci, bătu-i-ar vina,

sunt iubiți ca niște zei

Au de toate-n colivie;
roată, casă, tobogan
și semințe cam vreo mie,
cred că le ajung un an.

De-aș fi auzit vreodată
că doi șmecherei pitici
pot să-ți schimbe casa toată,
aș fi zis: -Ia fugi de-aici!

Dar acum văd eu prea bine
că, de când sunt ei la noi,
să fac treabă nu-mi mai vine,
sunt și eu copil ca voi.

Nu știm despre ei chiar toate,
dar ceva am observat:
ziua dorm pe săturate,
seara au chef de jucat.

Băiatu-i puțin mai mare,
iar fetița-i atâtica,
ne-au adus în suflet soare
și îi cheamă Dei și Pica.

Doi frați

Doamna ne-a-ntrebat așa:
-Ce știți despre Dumnezeu?
Toți au spus câte ceva
și-a venit și rândul meu:

-Eu cred că e bun de tot
și îi place mult de mine -
când mi-e rău de nu mai pot
cred că El mă face bine.

Drept să spun, nu l-am văzut,
dar știu că-i bătrân și are
costum roșu, chip plăcut,
ochii verzi și barbă mare.

Și dacă, din întâmplare,
mai fac vreo obrăznicie,
nu se supără chiar tare,
că-s copil și El mă știe.

A râs Oana: -Ce să spun...
Dumnezeu, la tine-n minte,
seamănă cu Moș Crăciun.
Dar eu i-am adus aminte:

-Nu am spus că Dumnezeu
are ochii verzulii?
Iar ai Moșului, zic eu,
sunt albaștri, ce, nu știi?

Și, dacă vreți să aflați,
Dumnezeu și Moș Crăciun
sunt eu sigur că-s chiar frați.
Eu atât vreau să vă spun.

Despre aritmetică

Azi la școal-am învățat

cum să facem adunări.

Eu sunt puțintel mirat 

și am niște întrebări:

dac-aduni o pisicuță

și-ncă una care-n spate

are numai o lăbuță,

nu fac una și jumate?

Sau dacă o oaie mare

o aduni cu doi miei blegi,

fac tot trei, la adunare,

cât fac trei oi mari întregi?

Și, de pildă, o furnică

de-o aduni c-un elefant,

chiar fac doi, la o adică??

Asta-i, zău, interesant!

Când e vorba de-adunare,

eu cam asta înțeleg:

orice lucru, mic sau mare,

îl consideri un întreg.

Aritmetica, adică,

zice că-s exact la fel

elefantul și-o furnică,

oaia mare și un miel.

Și atunci înseamnă, oare,

că un băiețel ca mine

este fix ca un om mare?

Asta-i tare, taaare bine...

Când ai șase ani jumate

Uite, asta chiar nu-mi place:

Mara, de vreo săptămână,

toată ziua nu-mi dă pace

și mă ia mereu de mână.

Nu știu ce are cu mine...

Chiar și ieri, când a sunat,

mi-a adus două praline

și m-a și îmbrățișat.

Mirosea grozav de bine, 

cred că s-o fi parfumat,

dar băieții-au râs de mine.

Gata, eu m-am săturat!

O aștept să vină-ncoace

și-i spun tare: -Știi ceva?

Lasă-mă pe mine-n pace, 

joacă-te cu-altcineva!

Mă privește bosumflată

și-mi întoarce spatele.

N-ai decât, ești doar o fată,

mie nu-mi plac fetele.

Da, așa e mult mai bine

și sunt tare încântat,

nimeni nu râde de mine...

Pfuai, ce bine c-am scăpat!

Bucuros, mă uit prin clasă -

Mara stă lângă Georgel;

mi se pare prea voioasă...

De ce dă mâna cu el??

Chiar nu mă interesează

cu cine vorbește ea.

Dar mă-ntreb: cu ce-o distrează

Georgel ăsta? Și ce vrea?

Un copac cu Moș Crăciun

Ne-a spus doamna să pictăm

fiecare-un copăcel

și apoi să desenăm

ce ne place nouă-n el.

Unii l-au umplut cu mere,

cu cireșe sau gutui

și-au zis toți că-i o plăcere

fructe dulci în el să pui.

Eu am desenat o pară,

dar am șters numaidecât -

nu e drept să ni se ceară

doar un singur fruct și-atât.

Doamna a venit la mine:
-Poți să faci tot ce ai vrea

să vezi într-un pom, e bine?

-Da, e mult mai bine-așa!

Ce să desenez eu, oare?

Nu pot face nuci și prune

și caise, că-mi plac tare -

ar fi comic, orice-ai spune.

Am luat altă hârtie 

și-un penson cu vârful bun

și-am pictat ce-mi place mie:

l-am făcut pe Moș Crăciun.

Am crezut că nu îi place

doamnei de copacul meu

și i-am spus că n-am ce face,

așa pom vreau să văd eu.

Însă doamna-nvățătoare

l-a văzut și a zâmbit:

-Mi-ar plăcea și mie tare

așa pom deosebit.

Prima zi „pregătitoare”

Pfuai, ce mare-i școala noastră!

Seamănă cu un castel:

intri printr-o ușă-albastră

și te rătăcești prin el.

Parc-aș vrea să fug acasă,

să mă-ntorc peste vreun an,

însă mama nu mă lasă

și mă ține de ghiozdan.

Văd și alți copii ca mine,

unii râd și-s bucuroși;

cred că o să fie bine,

altfel ar fi toți fricoși.

Mama intră într-o clasă

și mă trage după ea.

Văd o doamnă, e frumoasă,

oare n-o fi doamna mea?

Mă așez într-o băncuță,

n-ajung cu piciorul jos;

mă mănâncă o mânuță -

să mă scarpin? Nu-i frumos.

Apoi doamna cea frumoasă

ne urează „bun venit!”

E așa de bucuroasă...

Gata, sunt mai liniștit.

Nu-mi mai amintesc prea bine

ce-a mai fost, dar pot să spun

că am întrebat: -Mai vine

și la școală Moș Crăciun?

Vrăjitoarea bună

Nu e rău deloc la școală!

Numai ceasul nu-l iubesc;

dimineața, când mă scoală,

tare-aș vrea să-l mai opresc.

Dar, în rest, îmi place tare:

mai învăț, mai mult mă joc,

iar cu doamna-nvățătoare

nu mă plictisesc deloc.

Nu știu cum, dar când vorbește,

o ascult cu bucurie

și pe loc mă-nveselește,

cred că face vreo magie.

I-am spus mamei chiar aseară:

-Știi că doamna-nvățătoare

face somnul să dispară?

Ce zici, n-o fi vrăjitoare?

A râs mama mult și bine

și mi-a zis: -Să știi că este,

iar în suflețel la tine

școala toată-i o poveste.

Eu nu-s de acord cu mama,

fiindcă știu povești vreo sută

și în ele, vă dați seama,

vrăjitoarea e o slută,

și mai sunt și zâne rele,

iar la școală,-n clasa mea,

sunt doar fete frumușele

și niciuna nu e rea.

Iar a râs mama de mine:

-Puiule, când ai să crești

ai să înțelegi că-i bine

s-ai în inimă povești.

Un destin de scriitor

Într-o vară, Moș Crăciun

s-a gândit c-ar vrea să scrie.

A luat un pix mai bun

și o foaie de hârtie

și s-a dus pe un ghețar,

să nu fie deranjat.

-Hai să scriem, așadar -

azi mă simt cam inspirat.

Și-a scris textul următor:

„La un Pol, trăia odată

un vestit povestitor

cu o minte luminată.

Toată lumea-l cunoștea

pentru marea-i veselie,

însă nimeni nu știa

cât de bine putea scrie”...

După ce a scris așa,

Moșul s-a împotmolit -

pur și simplu nu știa

ce-ar mai fi de povestit.

A-nchis ochii, s-a-ncruntat,

și-a tot scărpinat bărbia...

Gata, muza a plecat.

A luat Moșul hârtia

și s-a dus în Sala Mare

s-o citească tuturor.

Dup-o clipă de mirare, 

toți au izbucnit în cor:

-Bravo, Moșule, frumoasă

odă ți-ai mai închinat!

N-am știu c-avem acasă

scriitor așa dotat.

Mulțumim că ne-ai dat vestea

că ești tare iscusit,

dar ia spune-ne: povestea

n-o mai scrii? Te-ai plictisit?

Ascultându-i, derutat,

cum se strică toți de râs,

Moșul s-a înfuriat:

-Eu nu vă mai spun nici „pâs”!

Știu și eu că geniul nu-i

înțeles și lăudat.

Deci vă puneți pofta-n cui -

nu mai scriu, s-a terminat!

Bosumflat și plictisit,

s-a-nchis Moșu-n dormitor

și-uite-așa s-a isprăvit

un destin de scriitor...

„Dușmanii”

Doamna azi ne-a arătat

o cutie cu bomboane,

acadele și batoane,

despre care am aflat

că-s „dușmanii cei mai triști”

și mai răi pentru dantură,

că „fac un dezastru-n gură”

și dau treabă la dentiști.

Ne-a mai zis apoi că-n ele

sunt „agenți dăunători”,

zahăr și îndulcitori,

care ne fac multe rele.

Eu n-am înțeles cumva:
cum o fi „dușman”, adică,

o bomboană mititică -

are pușcă, sau ceva??

Deci, atunci când vrem și noi

să mâncăm o acadea,

o să ne luptăm cu ea,

ca dușmanii în război?

Și nu sunt prea lămurit:

de ce-i „tristă” bombonica,

dacă-i numai atâtica

și mă face fericit?

Și eu cred că și-un dentist

e-ncântat să-și facă treaba,

altfel ar cam sta degeaba.

Deci chiar nimeni nu e „trist”.

Of, oamenii mari, adică,

se gândesc doar la ce-i bine.

Dar, dacă mă-ntrebi pe mine,

eu aș vrea o bombonică

Prima iarnă de școlar

Ninge!!! Am sărit din pat

și la geam m-am repezit.

Sunt atât de fericit,

nu mai știu nici ce-am visat...

Uaa, ce fulgi mari și pufoși!

Parcă-s niște acadele...

ba nu, parc-ar fi bezele,

sau niște gândaci blănoși.

E zăpadă și-n balcon.

Oare doamna-nvățătoare

a văzut cum ninge tare?

Ia să-i dau un telefon.

Pfuai, ce ninge! Chiar că-mi vine

să mă duc afar-așa,

în papuci și-n pijama,

dar e mama lângă mine.

Sunt grozav de bucuros

c-a venit zăpada iar.

Nu că ninge mai frumos 

de când sunt și eu școlar?

Am descoperit ceva!

Ce frumos e-n alfabet...

Literele-s frumușele

și, dacă te joci cu ele,

poți să scrii încet, încet.

Și-am descoperit ceva:
un cuvânt, de-l scrii corect,

seamănă cu un obiect!

Hai să vă explic așa:

uite, iau cuvântul „floare” -

mie-mi seamănă, cumva,

chiar c-o floare, o lalea:

„f” e ca tulpina mare,

„l” e-o frunză lunguiață,

„o” și „a” - petale moi,

„r” e roșu, știți și voi,

și spui „eee!” de dimineață,

când din pat te dai tu jos

și vezi o lalea-nflorită,

proaspătă și înroșită.

Nu-i așa că e frumos?

Și de-aceea mie-mi place

să mă joc cu litere,

fiindcă văd obiectele

când le scriu. Îmi plac și pace.

Discuții despre pești

Azi la școal-am discutat

despre Terra, și-am aflat

că e o planet-albastră

cum e uniforma noastră.

-Dar de ce-i albastră ea? -

a-ntrebat colega mea.

Și-a spus doamna-nvățătoare:

-Fiindc-o suprafață mare

din planetă este apă.

Dar ea n-a vrut să priceapă

și-a-ntrebat în continuare:

-Dar de ce se cheamă, oare,

Pământ, și nu Mare-Albastră?

A râs toată clasa noastră.

Eu i-am spus: -Fiindcă noi stăm

pe pământ, nu înotăm.

Poți și tu să te gândești:

noi suntem oameni, nu pești.

Atunci Sebi a-ntrebat:

-Peștii nu vin pe uscat;

oare lor le dă prin gând

că există și pământ?

Oare ei știu cum arată

oamenii și lumea toată?

Oana a răspuns: -Firește!

Eu acasă am un pește

și spun drept că niciodată

n-a avut fața mirată.

Sigur au și ei, în mare,

școală și învățătoare,

doamna lor cred că le-arată

filme despre lumea toată.

-Dar ei cum se duc la școală

fără cărți și-n pielea goală? -

a-ntrebat Bogdan, uimit,

iar Maria a sărit:

-Dar tu, când mergi la-notat,

intri-n apă îmbrăcat?

Și de unde haine, oare?

Doar n-au magazine-n mare.

Atunci, mie mi-a venit

un gând nemaipomenit:

-Cred că pe noi ne văd peștii

parc-am fi extratereștri,

și când trec vapoarele,

ei cred că sunt OZN!

Au rămas toți guri căscate

și mi-au zis că am dreptate,

eu am fost tare-ncântat 

și ora s-a terminat.

Animalele de-acasă

Ne-a dat doamna temă-n clasă:
ne-a rugat să desenăm

ce-animal avem acasă,

și apoi să-l prezentăm.

Lili-a desenat un pește

și ne-a spus că-i tropical,

doar înoată, nu vorbește

și-a fost luat dintr-un coral.

A zis Edi că el are

un cățel maro, blănos;

când te vede, latră tare,

dar nu mușcă, e fricos.

Mara are o pisică

de la sora ei mai mare;

e cam leneșă și cică

face mofturi la mâncare.

Gabi are-un papagal, 

zice el că-i vorbitor,

iar bunicii lui au cal,

că au fermă și tractor.

Eu acasă am așa:

un acvariu cu opt pești -

cu ei nu te poți juca,

poți să stai și să-i privești.

Și mai am o colivie

cu doi hamsterași pitici,

despre care să se știe

că sunt veseli și voinici.

Atunci, doamna-nvățătoare

tare mult s-a bucurat

și-a spus că tot hamsteri are,

și-am fost foarte încântat.

Micii voluntari

A, ce mult am mai crescut...

Uite, astăzi am făcut

chestii pentru oameni mari -

am fost „micii voluntari”.

Dacă nu știți ce înseamnă,

vă spun eu: fiindcă e toamnă,

au căzut prin parc, pe-alei,

frunze multe de la tei.

Ne-am dus toți în parcul mare

și-a spus doamna-nvățătoare

să le strângem grămăjoare.

Noi le-am strâns, și dup-aceea

doamnei i-a venit ideea

să luăm niște covrigei

și să-i dăm la porumbei.

Așa bine ne-am distrat!

O tanti ne-a lăudat

și-a spus: -Uite ce micuți,

și așa de hărnicuți!

Eu i-am zis că suntem mari

și că suntem „voluntari”.

Tanti m-a chemat la ea

și mi-a dat o acadea.

N-am putut-o împărți,

și, fiindcă ceilalți copii

voiau și ei acadele,

i-am dat-o colegei mele,

Mara. Ea s-a bucurat

și m-a și îmbrățișat.

Au râs Edi și Andrei,

dar cred c-ar fi vrut și ei.

Doamna ne-a spus c-am făcut

treabă bună. Și a vrut

să ne fac-o bucurie -

ne-a dus la cofetărie

și ne-a dat prăjiturele

din acelea cu bezele. 

Apoi am plecat acasă.

Tare-a fost o zi frumoasă!

A, aproape c-am uitat:
să faci „voluntariat”

înseamnă să faci ceva

pentru alții, făr-a vrea

să primești și vreo răsplată.

Ați făcut și voi vreodată?

Dar de primăvară

Gata, este primăvară!

Chiar dacă-i zăpad-afară,

scrie clar în calendar

că e primăvară iar.

Azi a fost în școala toată

sărbătoare-adevărată:

am adus toți mărțișoare

și la fete - câte-o floare.

De trei zile mă gândesc:

ce-aș putea să-i dăruiesc

doamnei, să se bucure?

Și-am pictat un fluture.

Și i-am scris pe-o aripioară:

„Un gând bun de primăvară!”,

dar n-am fost prea încântat,

așa că am radiat

și-am scris cu altă culoare:

„Vă iubesc ca pe o floare!”,

și-am pus semn de exclamare.

Pe cealaltă aripioară

am pictat o inimioară

și i-am pus un zâmbet mare,

fiindcă doamna-nvățătoare

râde-n fiecare zi.

Apoi, m-am gândit: ce-ar fi

dac-aș mai picta ceva?
Și-am făcut și o lalea,

fiindc-a spus doamna odată

că e floarea preferată.

Am fost tare mulțumit -

ce desen mi-a mai ieșit!

Când m-am dus și i l-am dat,

doamna m-a îmbrățișat,

a zâmbit ca inimioara

și-a spus: -Toată primăvara

este în desenul tău.

E cel mai frumos cadou!

Seară magică

Azi e ziua de serbare!

Ce frumos ne-am costumat,

în culori strălucitoare.

Sunt așa emoționat...

Sala-i plină de părinți

care fac fotografii;

noi suntem cei mai cuminți

și mai talentați copii.

De o lună învățăm

cântece și poezii.

Moșule, te așteptăm,

nu se poate să nu vii!

Eu îl joc pe Moș Crăciun,

deci am rolul cel mai greu,

am și barbă, sunt și bun,

și râd spre părinți mereu.

Gata, noi am terminat,

ultima a fost Corina,

și toți ne-au aplaudat.

Dar de ce s-a stins lumina??

Toată lumea se foiește

și se miră-ncetinel.

Sst! În clasă-ncet pășește...

Moșul!!! Uite, e chiar el!

A venit, nu-mi vine-a crede!

E-ncărcat până în dinți -

i se pare lui, se vede,

că am fost tare cuminți.

Stăm în jurul Moșului

toți, cu gurile căscate,

să vedem în sacul lui

dacă are chiar de toate.

Are! Și ne dă, pe rând,

câte-un dar destul de mare;

Lili s-a trezit plângând

de emoții mari ce are.

Apoi, Moșul iese-afară

și dispare. S-a sfârșit.

Ce să zic... A fost o seară

magică, vă spun cinstit.

Săptămâna fără școală

Este cald și este soare,
bate-un pic de vânticel
și e săptămâna-n care
facem școală, dar altfel.

Luni am fost la un Muzeu
de Științe Naturale
și-am văzut un cimpanzeu
și niște marsupiale.

Ne-a plăcut, a fost frumos
și pe cinste ne-am distrat,
dar de-un șarpe veninos
drept să spun, ne-am speriat.

Marți ne-am dus toți la pădure
și am stat până spre seară,
Edi-a spus că el vrea mure,
dar nu-s coapte, că nu-i vară.

Miercuri am adus în clasă
multe fructe și legume
și le-am dus joi la o casă
cu bătrâni singuri pe lume.

Am mai stat puțin cu ei,
am vorbit, le-am și cântat,
și sărmanii bătrânei
tare mult s-au bucurat.

Azi e vineri, se sfârșește
săptămâna fără școală
și doamna ne pregătește
o „surpriză specială”!

Poate o să mergem iară
la un teatru de păpuși,
sau poate ieșim pe-afară
ca să prindem cărăbuși.

Nu știu sigur ce-o să facă,
dar sunt cam emoționat;
pun pariu c-o să ne placă
și-o să fie mi-nu-nat.

Uite! Doamna-nvățătoare
intră. Și are cu ea,
pe o tavă foarte mare,
prăjitură cu bezea.

Da, surpriza specială!
Ce frumos mai e la școală...