Mă tace tata

De Crăciun nu se deschid morminte,

steaua-i numai pentru nou-născut,

în adânc, muriții dorm cuminte,

vindecați de noi și de trecut.

S-au ascuns și s-au făcut altare

și din ei cresc rădăcini de flori,

nu mai are loc în calendare

iarna lor fără colindători.

Leru-i ler se-aude în ninsoare

pentru prunc născut din Dumnezeu.

Tace mama ta în altă zare,

sub un tei mă tace tatăl meu.

………………………………..

În clopotnițe e dimineață

și-n copii durerea s-a trezit.

După porți cu lacăte de gheață

învierea s-a înzăpezit.

Parcă n-a mai nins

Ninge mult, cum parcă n-a mai nins

în adâncul lumii niciodată,

nici în seara-n care s-a aprins

într-un nou-născut lumina toată.

În livezi, copacii dorm cuminți

presimțindu-și muguri sub ninsoare

și-n icoane albe cu părinți

cresc zăpezile a vindecare.

Nasuri mici pândesc, lipite-n geam,

dintre nori pe Moș Crăciun să-l vadă

iar sub tei cu promoroacă-n ram

crucile sunt oameni de zăpadă.

Ninge mult, cum parcă n-a mai nins

peste case și peste morminte

și sub plite focul s-a aprins.

Iarna râde-n laptele fierbinte.

Ne vom ascunde

Când vrea să ne destrame vântul

ne facem ziduri pe pământ,

iar când ne va chema pământul,

din noi vor crește mori de vânt.

Coboară în fântână cerul

să nu ne-nghită guri de ger,

iar când ne va cunoaște gerul,

vom fi și noi fântâni în cer.

Ne caută-n izvoare ceasul

și-i cerem timpului popas,

iar când ne va găsi popasul,

vom fi doar ape fără ceas.

Se-adăpostesc în nori părinții

și ning în noi cu ochi de sfinți,

iar când și noi vom ninge sfinții,

ne vom ascunde în părinți.

În sertare, timpul

În sertare, timpul s-a făcut departe –

nu mă mai cunoaște, nici eu nu-l mai știu,

cred că e ceva cu viață și cu moarte,

cu șotron albastru și cu alb târziu.

Agățate-n sfoara unui zmeu de ceață,

ceasurile toate s-au lipit de nori,

le mai pipăi numai umbrele pe față,

le mai caut numai urma în ninsori.

Fiecare iarnă, ca o ghilotină,

a tăiat din mine câte un sfârșit;

dar când seara-i rece, mai invit la cină

un copil în care-odată am trăit.

El a-nchis Crăciunul într-o portocală

și-n mirosul ei, copilul vine iar.

Ca să-l am cu mine când e tâmpla goală,

am pus o felie în câte-un sertar.

Atunci

Cred că l-am văzut o dată

pe Dumnezeu –

era după o vară furată

în care eu

pentru prima oară am știut

cum se deschide pământul,

și-n el au încăput

numai tata și vântul.

Nu m-am mai putut uita

în jos

și palma mea

de copil furios

a vrut să apuce piciorul sfânt

și fața cerească,

să le coboare pe pământ

și să le lovească.

După un timp, m-a luat

o mare sfială,

dar, nu știu de ce, n-am mai reparat

marea greșeală.

Cred că am uitat.

Iar fața din nori m-a iertat.

Atunci cred eu

că l-am văzut o dată pe Dumnezeu.

EPILOG

Asta-i tot. Am încheiat povestea,

sper că ți-a plăcut să o citești.

Am văzut eu însămi toate-acestea

cât am stat la Școala de Povești.

Dacă ți se pare câteodată

că eroii nu sunt cum îi știi

din povești, să-ți amintești îndată

că în cartea mea, ei sunt copii.

Când te bucuri de copilărie,

lumea-i un tărâm miraculos

și un pui de Zmeu poate să fie

frate bun cu micul Făt-Frumos.

Cartea-i gata, intru în vacanță!

În final, aș vrea să îți transmit

ce mi-a spus drăguța Bebe-Cloanță:

„Când ești mic, ești tare fericit”.

PROLOG

Eu sunt autoarea și aș vrea

să îți spun ce vei găsi aici

și ce te așteaptă-n cartea mea,

care nu e doar pentru pitici.

Într-o zi, la 6 dimineața,

am primit un telefon ciudat:

- Alo! Mă auzi? Sunt Baba-Cloanța.

Am ceva urgent de reclamat:

fiică-mea e-n clasa-ntâi la școală...

Cum „ce școală”? Școala de Povești!

Dar acolo e o brambureală

cum nici n-o să-ți vină să ghicești.

Știi cine mai e cu ea în clasă?

Prințișorul ăla, Făt-Frumos,

Cosânzeana - cică „preafrumoasă”,

Iepuraș de Paște cel blănos,

o Țestoasă roz, un Căpcăun,

Calul magic, un Bălăurel,

un Zmeu și un Spiriduș nebun

și-alte creaturi de-același fel!

Știu că e învățământ de masă

și au dreptul toți de-a învăța,

dar să fie în aceeași clasă

tocmai Făt-Frumos și fata mea??

Și mai am necazuri cu o Zână, 

care cică-i mare-nvățătoare

și în fiecare săptămână

îi tot scade nota la purtare

fiică-mii. Cică are probleme,

face rele, nu-i ascultătoare,

nu învață și nu-și face teme

și-alte chestiuni disciplinare.

De-asta te-am sunat, știu că tu ești

scriitoare, deci îți spun așa:

mergi și tu la Școala de Povești,

vezi cum e tratată fata mea

și să scrii o carte despre ea!

Hai, că nu mai am minute. Pa!

Am privit, năucă, telefonul

să-mi dau seama dacă n-am visat,

apoi mi-am luat din cui paltonul,

m-am urcat în tren și am plecat.

După multă, multă căutare,

cu-aventuri la care nu gândești,

am ajuns și în Pădurea Mare

și-am găsit și Școala de Povești.

Deci tot ce am scris în cartea mea

am văzut cu ochii mei, mă crezi?

Tu citește, cred că-ți va plăcea

și, prin mine, poți și tu să vezi.

Nervii lui Bălăurel

E-așa de supărat Bălăurel

că au plecat colegii lui acasă

și a rămas el singur-singurel -

e consemnat după program în clasă.

Am să vă spun pe scurt ce s-a-ntâmplat:

în timpul orei de Vrăjitorie

Zâna Învățătoare l-a mustrat

pentru că scuipă foc fără să știe.

Fetițele din clasă-au râs de el

și-au spus că este zăpăcit și mic.

Atunci, s-a-nfuriat Bălăurel

și, plin de ciudă, chiar a plâns un pic.

Zâna l-a liniștit și le-a certat

pe fete fiindc-au fost răutăcioase,

dar, imediat după ce a sunat,

Bălăurel a înșfăcat vreo șase

caiete și le-a rupt în bucățele,

le-a adunat morman și le-a dat foc.

- Na!, a strigat la fete. Sunteți rele

și n-o să mai vorbesc cu voi deloc!

Țipând, fetițele-au fugit din clasă

s-o cheme pe Zâna Învățătoare,

iar Bebe-Cloanța, foarte bucuroasă,

a declarat: - Băiete, chiar ești tare!

Bălăurel, prea tare supărat,

crezând că Bebe-Cloanța-și bate joc,

s-a repezit la ea și i-a luat

caietele, și le-a zvârlit în foc.

Când Zâna-nvățătoare a intrat, 

era război adevărat în clasă:

Bălăurel, pe-o masă cocoțat,

scuipa cu foc spre Cloanța furioasă,

iar ea, pe măturica zburătoare,

a îndreptat bagheta către el,

a mormăit o Vrajă de Schimbare

și l-a făcut un hamster mititel.

Dar Bebe-Cloanța nu se prea pricepe

la Transformări, așa c-a rezultat

un hamster cu doi ochi cât niște cepe,

o coadă lungă și un bot pătrat.

Foarte nervoasă, Zâna-nvățătoare

a reparat greșeala imediat,

a confiscat mătura zburătoare

și i-a certat. Și iarăși i-a certat.

Apoi, i-a consemnat să stea la școală

după program, să-și facă temele,

dar fiecare într-o altă sală -

nu are rost să vă explic de ce.

Și-acum, Bălăurel, singur în clasă,

e amărât și n-are chef de teme

și se gândește că-l așteaptă-acasă

tata... Și asta-nseamnă noi probleme!

Iar Bebe-Cloanța, în sala vecină,

tot singură, bodogănește-ntruna:

- Da, ce să spun! Eu chiar n-am nicio vină,

mă pedepsesc degeaba-ntotdeauna!

Un scandal de necrezut

Azi, Zâna-nvățătoare e nervoasă -

de dimineață, a intrat în clasă

și-a nimerit în ditamai scandalul:

pe Bebe-Cloanța a jignit-o Calul!!

I-a spus: - Auzi? Tu nu-ți mai schimbi odată

mătura asta, că-i stricată toată?

Coada e strâmbă și se și jupește

și scârțâie oribil când se-oprește,

iar când te-apuci să zbori cu ea prin clasă

miroase pe aici doar a pucioasă.

Nu suntem obligați să suportăm

mătura ta, să ne intoxicăm!

Luați cu totul pe neașteptate,

toți au rămas cu gurile căscate,

uitându-se la Cal cu uluire.

Când Bebe-Cloanța și-a venit în fire

și-a priceput că a fost ofensată,

s-a făcut roșie la față toată

și-a început să urle: - Calule!

Ți s-a urât cu binele, sau ce?!

Dar Calul, liniștit, a continuat:

- Eu vreau să discutăm civilizat.

Dacă tu n-ai cei șapte ani de-acasă,

mai bine te transferi în altă clasă;

aici suntem numai supereroi,

iar tu n-ai ce să cauți printre noi.

Când Calul vorbele și-a terminat,

supereroii toți au înghețat,

a înghețat și aerul din clasă

și-un spiriduș s-a pitulat sub masă.

În câteva secunde, s-a stârnit

o-nvălmășeală de ne-nchipuit:

micuța Cloanța și-a luat mătura

și a-nceput să dea în Cal cu ea.

Calul, ferindu-se, a-ntins copita

și a lovit-o pe țestoasa Rita,

care, speriată, s-a rostogolit

peste-un broscoi și-aproape l-a strivit. 

Broscoiul a sărit pe Făt-Frumos,

care, scârbit, l-a aruncat pe jos

direct la Cosânzeana sub picioare.

Ea a țipat și l-a împins cam tare

până sub bancă la Bălăurel,

care-a scuipat un jet de foc pe el

și, de rușine, s-a trântit pe jos

și l-a pufnit un plâns foarte nervos.

Iar când ardea broscoiul mai frumos,

Învățătoarea a intrat în clasă

și a rămas în ușă, furioasă.

Apoi a scos bagheta imediat,

a stins broscoiul și s-a minunat:

- Ce s-a-ntâmplat aici, în clasa mea??

De când sunt, n-am văzut așa ceva!

Broscoiul, plin de fum, a arătat

spre Bebe și spre Calul fermecat,

ce n-au văzut-o pe Învățătoare

și încă se băteau grozav de tare.

După această gravă întâmplare,

cei doi au luat un patru la purtare,

au fost în cancelarie mustrați

și-o lună-ntreagă au fost obligați

să-i scrie temele broscoiului.

Dar ăsta n-a fost chiar norocul lui,

căci Bebe-Cloanța, toată lumea știe, 

are probleme la ortografie.

Cât despre Cal... gândiți-vă puțin

cât de frumos e scrisul cabalin...

Zâna Măseluță la recuperare

În Codru-i iarăși agitație

de când s-a răspândit o necrezută

și gravă știre de senzație:

e Zâna Măseluță dispărută!

E drept, se mai întâmplă câteodată

vreo dispariție misterioasă,

dar Zâna asta-i tare așezată

și niciodată n-a fugit de-acasă.

De-aceea-s toți acum îngrijorați,

copiii-au început să cam jelească

și sunt atâția dințișori stricați,

și nu mai are cine să-i plătească.

În consecință, s-a constituit

un grup de detectivi ce-a încercat

să afle unde-i Zâna, ce-a pățit.

Și-ntr-un final, cam asta s-a aflat:

Prin luna august, într-o dimineață,

un pui de căpcăun s-a pomenit

că i-au căzut doi dințișori din față.

S-a supărat și s-a pus pe bocit

și-atunci, Zâna miloasă, despre care

știu toți că nu se-arată nimănui,

văzându-l supărat atât de tare

a cam greșit, venind la patul lui

să-l mângâie pe micul căpcăun.

Acesta, de mirare c-a zărit-o,

i-a arătat la ce e el mai bun:

a luat-o de-o aripă și-a-nghițit-o.

Mama și tata au sărit îndată

și i-au scos zâna dintre maxilare,

dar ea a fost atât de speriată,

c-a stat vreo lună la recuperare.

Deci, dacă v-a căzut vreun dințișor

și Zâna Măseluță n-a venit,

să știți că nu i-a fost deloc ușor...

Da-i bine-acum, s-a însănătoșit.

Balauri vs Moș Crăciun

De-un timp, în Codru-ntunecat

e-o atmosferă cam ciudată,

de când bălăurimea toată

s-a apucat de comentat.

Foarte pe scurt, am să vă spun

anume ce-i nemulțumește:

că niciodată nu sosește

și la balauri Moș Crăciun!

Și-au hotărât să se-adreseze

cu o amarnică scrisoare

Comisiei care-i datoare

astfel de fapte s-ancheteze.

Fiind limbajul lor cam... tare,

nu pot întregul text cita,

deci reproduc doar câteva 

fragmente din acea scrisoare:

„(...) Bălăurimea-l bănuiește

pe individul Moș Crăciun

că-n orice noapte de Ajun

intenționat ne ocolește.

...........................................

O fi departe Polul Nord,

dar nici el nu vine pe jos,

zboară cu renii, că-i fițos,

deci poate-ajunge, de acord?

Copiii noștri sunt stresați,

c-au învățat colinde multe

și n-are cine să le-asculte. 

Cât să mai fim discriminați?

................................................

Vă cerem, deci, să-l anchetați

pe individul pomenit,

să știm și noi de ce-a chiulit,

și mai ales să-l sancționați!

Altfel, n-o să mai fie pace

și veți avea curând de-a face

cu mulți balauri enervați! (...)”

S-au apucat anchetatorii

să cerceteze cauza,

ca să constate-abaterea.

Și au răspuns așa scrisorii:

„În urma cercetărilor,

s-a stabilit de-acord comun

că reclamatul Moș Crăciun

are-un motiv hotărâtor:

acum un secol și ceva,

când în Pădure a venit,

niște balauri s-au gândit

să îi distrugă sania,

sacul i l-au incendiat

și cu greu renii au scăpat.

La fel se pare c-a pățit

și Iepurașul cel vioi

când a venit de Paști la voi

și blana toată i-ați pârlit.

Am mai cules o mărturie 

și de la Zâna Măseluță,

de care-ați spus că e prostuță

și i-ați dat foc la pălărie.

Toți v-au transmis exact așa:

<< E cazul să vă bucurați

că nu sunteți voi reclamați!>>

Și asta e concluzia.”

Deci nu mai are rost să spun

că niciodată Moș Crăciun

cu niciun chip n-a mai călcat 

în Codrul cel Întunecat.

Desenele cu frici

La clasa-ntâi, Zâna Învățătoare

i-a pus pe mititei să deseneze

de ce se tem ei cel și cel mai tare

și fiecare-apoi să comenteze.

Ileana Cosânzeana cea frumoasă

a desenat un soare arzător

și-a spus că-i face pielea negricioasă

și-i strică tenul ei strălucitor,

deci pentru ea, e înfricoșător.

Micuțul Făt-Frumos a desenat-o

pe Bebe-Cloanța și i-a pus mustață

și două coarne, gura i-a strâmbat-o

și i-a pictat vreo patru viermi pe față.

Apoi a spus că e o arătare

și că e rea și-l necăjește-ntruna

și că, atunci când o să fie mare,

o s-o închidă pentru totdeauna

într-un hambar, sau poate într-un beci,

să stea acolo pacostea pe veci.

(Norocul lui a fost că a lipsit

în acea zi nervoasa Bebe-Cloanță,

că altfel, nu cred c-ar fi îndrăznit

s-o deseneze prințul cu mustață...)

Puiul balaur, care are faimă

că scuipă foc atunci când e-agitat,

a desenat pe caiețel, cu spaimă,

un pompier înalt și încruntat.

Desenul cel mai mult apreciat

a fost făcut de Calul zburător,

care-a pictat, pe-un cer înnourat,

un fulger mare și nimicitor.

Și-a povestit ce i s-a întâmplat

la patru luni, când învăța să zboare:

era furtună și-a fost fulgerat,

iar aripa din stânga încă-l doare!

Lupul cel mic, în schimb, a realizat

desenul cel mai comic dintre toate:

un vânător zburlit și nemâncat

c-o pușcă strâmbă și-un rucsac în spate.

Zâna Învățătoare-a lăudat

desenele, dar l-a chemat la ea

pe Făt-Frumos și-a zis: - Ai desenat 

răutăcios pe Bebe, nu-i așa?

Știu că te supără și e cam rea,

dar nu-i frumos, căci e colega ta.

Deci desenează altceva, ce zici?

Iar când veți crește, veți fi buni amici.

Au zânele-o problemă foarte mare:

nu sunt prea bune ca prevestitoare...

Baba-Cloanța în afaceri

Baba-Cloanța-i tare supărată -

nu c-ar fi de felul ei voioasă,

dar de-o vreme-i chiar înnegurată

și se-nvârte teleleu prin casă.

Treaba-i simplă și de tot amară:

scriitorii o cam neglijează,

au cam dat-o din povești afară,

iar pe ea grozav o afectează.

Nu e vorba numai de renume

(chiar dacă-i un mare avantaj),

dar primea din basme niște sume,

și-acum s-a trezit că-i în șomaj...

Mare lucru nu vrea de la viață,

însă mătura i s-a stricat

și în fiecare dimineață 

dă rateuri când e de zburat.

A pus ochii ea pe una nouă,

cu patru viteze, lemn de soc

și cu umbreluță, să n-o plouă.

Dar cu ce s-o iei, când n-ai noroc...

Tropăind prin casă agitată

și gândindu-se la astea toate,

la oglindă s-a oprit deodată

și-a strigat, privindu-și părul: - Fraaate!

Apoi, în secunda următoare,

s-a plesnit cu palma peste gură:

sunt în codru-atâtea vrăjitoare

și niciun salon de coafură!!

Asta e! O să-și deschidă-ndată

un salon de înfrumusețare,

ca să fie-astfel reinventată

și imaginea de vrăjitoare.

O să facă-o firmă luminoasă

și-o să scrie foarte, foarte mare:

„Hai la Cloanța, să te fac frumoasă!”,

sau: „Meriți să fii fermecătoare”.

Ce idee nemaipomenită...

Dar să fie clar de la-nceput:

nicio Zână nu va fi primită

în acest salon nemaivăzut!

Și-uite-așa s-a pomenit pădurea

cu cel mai original salon

și,-agățată-ntr-un copac, aiurea,

o ditamai firma de neon.

Guri mai rele-au spus că niciodată

n-au văzut ceva mai fioros

ca o vrăjitoare coafată

în salonul Babei cel fițos...

Cât despre afacerista Cloanța,

are-o freză cu șuvițe scurte

și, pentru a-și demonstra prestanța,

patru mături și-a parcat în curte.

Eroii cu vărsat de vânt

Într-o dimineață, Făt-Frumos

s-a trezit grozav de năzuros

și plin de bubițe mici, ciudate,

peste tot, pe față și pe spate.

Calul năzdrăvan, chemat îndată,

a făcut o față speriată:

- Nici nu-mi vine-a crede, pe cuvânt -

prințe, ai făcut vărsat de vânt!!

Când vraciul bătrân de la palat

„diagnosticul” l-a confirmat,

Făt-Frumos, cuprins de uluire,

a pornit prin codru în neștire

tot rugându-se în sinea sa

să nu-l întâlnească cineva.

Dar nici zece pași nu a făcut, 

că în fața lui a apărut

inamicul său cel mai temut -

Zmeul, care s-a oprit mirat:

- De ce umbli, prințule, mascat?!

Fluturându-și sabia nervos,

a strigat amarnic Făt-Frumos:

- Nu-s mascat, ci am vărsat de vânt!

Și nu vreau s-aud niciun cuvânt!!

Zmeul s-a-ngrozit: - Atât îți zic:

nici eu n-am făcut când eram mic,

deci nu te apropia de mine,

altfel mă răzbun oribil, bine?

Și a șters-o Zmeul. Făt-Frumos

a mers mai departe furios

până când în cale i-a ieșit

un Balaur nițeluș răcit

care, speriat și el grozav,

n-a vrut să se lupte c-un bolnav.

Baba-Cloanța însăși l-a văzut

și-a fugit și ea cât a putut.

Până-n seară, tot codru-a știut

că prințul era periculos

și toți se fereau de Făt-Frumos

care, cu vărsatul lui de vânt,

și-a trântit dușmanii la pământ,

pentru că degeaba au fugit -

pân' la urmă, toți s-au molipsit.

Iar povestitorii s-au trezit 

că, dintr-un motiv necunoscut,

personajele le-au dispărut.

Astfel, timp de-o lună sau chiar două

nu s-a scris nicio poveste nouă.

Dacă mă-ntrebați cum am aflat

care-a fost motivu-adevărat,

vă spun sincer: mi-a scris într-o zi

Baba-Cloanța, și mi-a spus: „Să știi

că avem nevoie peste poate

de asigurări de sănătate!

Dacă nu, eroii dau de veste 

că demisionează din poveste!”

Se-ntâmplă

Se-ntâmplă prea multă cădere din rai,

pământu-i prea greu, sau e cerul departe,

se stinge și focul, gonit de vătrai

când sfinții adorm, înveliți într-o carte.

Pe suflete cresc amintiri de copaci

din care-a tăiat ore goale securea

și iarna din ei te învață să taci,

și pentru tăceri te condamnă pădurea.

Se zboară întors, ca în ceas de război,

înfig pescăruși aripi reci în țărână,

iubiri se-aliniază pierdute-n convoi

și raze de soare se vând pe sub mână.

E raiul departe, e mult de urcat

și scara se rupe prea des sub picioare.

Dar râde-un copil, și în el e curat,

iar cerul se-ndură, coboară-n izvoare.