Odaia cu-ntrebări

Tot dai târcoale-odăii cu-ntrebări.

Ce cauți iar acolo, nu știi bine - 

poate un drum mai lesne către tine,

sau poate către altceva cărări.

De când te știi, ai tot intrat în ea;

ușa din față nu se poate-nchide,

chiar dacă vreun răspuns îți mai ucide

cu ascuțișul lui, un strop de stea.

Dar, încăpățânat, găsești mereu

câte-un sertar și vrei să-i vezi secretul;

bagi cheia și-l deschizi, dar nu cu-ncetul,

crezându-te un fel de Dumnezeu.

Și-atunci, sertarul ți se-nchide-n nas,

adesea-ți prinde tâmpla și te doare,

dar, în urcușul tău târâș spre soare,

și plângi, și râzi, și mai trăiești un pas.

Iar camera cu întrebări, Golgotă,

te cheamă-ntruna, tristă anecdotă.

Vise... frățești

Într-o căsuță oarecare,

după o zi obositoare,

în camera copiilor

se sforăie liniștitor,

căci somnul, iată, i-a trimis

în lumea tainică din vis.

Andrei acum e general

într-un război interstelar;

se luptă aprig printre nori

cu monștri înfiorători,

conduce-armate de roboți

și-i cel mai tare dintre toți.

Iar principala inamică

e surioara lui mai mică -

Simina, ce cu-a ei oștire

ar vrea să pună stăpânire

peste întreaga omenire.

Dar asta nu se va-ntâmpla,

căci el, Andrei, n-o va lăsa!

Este atât de curajos,

se-avântă dur și nemilos

și-ndată, cât ai zice „pește”,

pe toți dușmanii-i nimicește,

iar pe Simina o închide

în temniță, până decide

să i se-nchine numai lui -

Stăpânul Universului.

Simina,-n somnul ei, visează

că e prințesă și dansează,

iar sala balului e plină

de bucurie și lumină,

căci toți serbează ziua ei.

Și a primit patru ponei,

un inorog adevărat

și un căluț înaripat.

A mai primit și-o minunată

baghetă roz și fermecată,

pe care-a încercat-o-ndată

chiar pe dușmanul ei, Andrei,

făcându-l un drăguț ponei

și i-a sortit pe veci să-i fie

animăluț de companie.

Când noaptea poarta și-a închis,

doi frățiori se-ntorc din vis,

primind o nouă dimineață

cu zâmbet desenat pe față.

-Simino, ești cam zâmbăreață!

începe-Andrei foarte direct.

Ce ai, de râzi așa suspect?

-Ei, asta nu e treaba ta!

Poate-am visat și eu ceva...

Simțind că fata-și bate joc,

Andrei se-nfurie pe loc

și-i hotărăște răzbunare

cumplită-n noaptea următoare:

să o viseze-ntemnițată

pentru eternitatea toată!

De iarnă

E iarnă? Se poate. Dar unde-i zăpada?

Doar apa-i prea rece și printre corali

se zbuciumă peștii, tovarăși cu nada,

trăindu-și războiul ca niște vasali.

În burta-nchisoare, stă singur Iona -

așteaptă-nvierea din noaptea de chit,

iar moartea se plimbă pe străzi, în Verona,

sortindu-i iubirii destin otrăvit.

Pe țărm, toți încearcă lumina s-o vadă.

E iarnă? Se poate. Dar nu e zăpadă.

În tine

E noapte străină, afară și-n tine,

luminile toate din cer au fugit

și-n liniștea aspră ce tâmpla o ține,

nori lacomi atacă un gând amuțit.

Nici ochiul din palmă nu vede mai bine -

tăcerea e oarbă de jur împrejur,

iar pagina zilei, cu semne aldine,

s-a-nchis într-un tom văduvit de contur.

Cu torțele stinse, cuvântul nu vine

și noaptea de-afară - e toată în tine.

Un berbec cu suflet mare

Mișu, berbecuțul creț,

s-a trezit tare voios

și se uită zâmbăreț

peste tot, în sus, în jos,

întrebându-se ce oare

ar putea el azi să facă.

-Vreau să fac o faptă mare,

căci m-am săturat de joacă!

Deci, privind către ogradă,

vede, plin de încântare,

o găină cam neroadă

atacând o râmă mare.

Strigă Mișu: -Stai o clipă,

vin să te salvez îndată!

Și-apucând-o de-o aripă,

o împinge spre poiată.

Apoi, fără șovăire,

calcă râma sub copită,

suspinând de fericire

sub privirea aiurită

a găinii ce, săraca,

a rămas fără mâncare.

Un pic mai încolo, vaca 

se adapă din căldare,

dar mai e apă puțină

și n-ajunge pân' la ea.

-Nu te chinui, vecină -

zice Mișu - stai așa!

Arzând tot de nerăbdare,

calculeaz-o lovitură

și izbește în căldare,

ca s-ajungă apa-n gură;

însă apriga copită

a vărsat găleata toată,

de-a rămas sărmana vită

furioasă și-nsetată.

Bucuros nevoie mare

că a mai făcut un bine,

 vede el în depărtare

un stup galben de albine

și mai multe zburătoare

bâzâind în jur haihui.

Mișu multă carte n-are -

ce să creadă-n mintea lui?

A gândit că-s agitate

fiindcă stupul le încurcă.

-Nu fiți triste, dragi surate,

chiar acum îi vin de furcă!

Și berbecul, bată-l vina,

o ia la goană cu avânt

drept spre stupul cu pricina

și îl doboară la pământ.

Albinele, înfuriate,

zboară spre el, să îl gonească.

-Ce bine le mai pare, frate,

și cum vin să îmi  mulțumească!

gândește Mișu, bucuros,

luând furia drept iubire.

Apoi aleargă furtunos

spre alte fapte de mărire.

Și uite-așa, întreaga zi

berbecul nostru săritor

a tot făcut numai prostii,

crezând că este de-ajutor.

Iar seara, în culcușul său,

epuizat, dar fericit,

zâmbește Mișu: -Chiar nu-i rău!

De toți din curte sunt iubit

și se gândesc cu drag la mine.

Cât de grozav e să faci bine!

Săniuța pedepsită

Pe derdeluș, o săniuță

foarte rapidă și 'năltuță

a devenit, făr-a fi vrut,

dușmanul cel mai de temut.

E prima zi când a fost scoasă

la săniuș și-i bucuroasă,

iar de atâta fericire

se-aruncă-n vale în neștire,

în stânga,-n dreapta se sucește,

sare pe dâmburi, se rotește,

prinde viteză foarte mare,

lovind, pe rând, multe picioare.

Iar băiețelul care-o mână

n-a învățat să-i pună frână

și-acum e tare supărat,

căci toți copiii l-au certat

și nimeni nu mai vrea defel

să se mai joace și cu el.

Stând bosumflat și singurel,

aruncă-ndată toată vina

pe săniuța cu pricina.

Și-atunci, cu lacrimi pe obraz,

lovește-n ea cu mult necaz

și-o ceartă: -Săniuță rea,

cum poți să-mi faci așa ceva??

Nu mai ești jucăria mea!

Și, nedorind să o mai vadă,

o las-acolo, în zăpadă

și pleacă singurel acasă.

La cină, stând cu-ai săi la masă,

ca să-și alunge supărarea,

le povestește întâmplarea

cu nărăvașa sănioară.

Tata, privindu-l într-o doară,

îi spune mamei: -Dac-ai ști

ce am pățit eu într-o zi!

Veneam acasă cu mașina

când, dintr-odată, bat-o vina,

a luat-o drept spre trotuar

(era să intre-ntr-un bazar),

apoi spre stânga a virat,

a prins vitez,-a derapat

și s-a oprit, nici nu știu cum,

exact pe margine de drum.

Un polițist m-a observat

și chiar amendă am luat.

Atât de rău m-am supărat,
încât mașina am lovit-o
cu pumnul și am pedepsit-o
acolo singură să stea,
până învaț-a circula.
Băiatul sare: -Bine, tată,
dar nu-i mașina vinovată -
tu trebuia să o conduci!
Mai bine du-te s-o aduci,
că stă-n zăpadă, ruginește
și-apoi, la ce mai folosește?
-Copile, ai dreptate, zău,
nu-i vinovată ea, ci eu.
Am chinuit-o chiar degeaba;
dar, uite, vezi, așa stă treaba -
eu am greșit, dar n-am putut
să recunosc. Și am făcut

exact ce n-ar fi trebuit:
pe-altcineva am pedepsit.

În patul lui, un băiețel
nu poate adormi defel,
căci gândurile nu-i dau pace
și se strecoară, orice-ar face,
în mintea lui și-l fac să vadă
cum stă, lăsată fără vină,
o săniuță în zăpadă.

Versuri pentru fulgușoare

Abia desprinși de-un norișor,

o fulgă și un fulgușor

plutesc domol către pământ,

lăsându-se purtați de vânt.

- Cât de plăcut mai este zborul -

deschide gura fulgușorul -

și ce grozav este să știi

că-n zeci și zeci de poezii

se tot vorbește despre tine!

Mă simt chiar foarte, foarte bine.

- Hm! se avântă fulgulița,

rotindu-și cu dispreț rochița -

o fi plăcut, te cred și eu,

să fii așa cântat mereu:

„Vai, fulg de nea, vai, fulg de nea!”...

Dar bucuria-i doar a ta,

căci nu știu nicio poezie

să-mi fie dedicată MIE -

nimeni nu s-a gândit vreodată

că fulgul poate fi și fată.

Eu sunt chiar foarte bosumflată!

- Hai, lasă, nu te supăra!

Eu ți-aș propune altceva:

când o să ne oprim din zbor,

am să găsesc un scriitor

și am să-l rog frumos să scrie

și despre tine-o poezie.

Și, nu știu cum s-a nimerit

ca, imediat ce-a isprăvit,

fulguțul nostru de zăpadă

chiar pe obrazul meu să cadă

și, începând să se topească,

a apucat să îmi șoptească:

- Știu cât îți place iarna ție

și-o tot pictezi în poezie;

de-aceea, fiindcă mă iubești,

te rog eu mult să povestești

că nu-s toți fulgii băieței -

sunt și fulguțe printre ei.

Și ele-s cele mai frumoase,

dansează-n aer, grațioase,

în rochii de dantele fine -

cele mai albe balerine.

Iar când le-atinge-un strop de soare,

devin scântei strălucitoare

și desenează pe pământ

cel mai încântător veșmânt.

Așa mi-a spus fulguțul mie

și-am luat creionul și-o hârtie,

ca să aștern în poezie

splendoarea fulgușoarelor,

care dau farmec iernilor.

Ședință la Polul Nord

E liniște la Polul Nord.

Crăciunul a trecut de-o lună

și-acum cu toții-s de acord

că merită o tihnă bună

după atâta transpirat.

Dar, ce să vezi? că într-o seară

doamna Crăciun a anunțat 

ședință extraordinară.

Deși puțin cam somnoroși

și toropiți de moleșeală,

toți spiridușii, curioși,

s-au adunat în Marea Sală.

Când zarva era-n toi de-acum, 

a apărut doamna, grăbită,

în dreapta ei cu Moș Crăciun,

ce-avea o față cam spășită.

-Dragi spiriduși, ne-am adunat

să facem toți o analiză

a tot ceea ce-am realizat.

Vă rog să nu intrați în criză,

dar trebuie să amintim

și câteva probleme-anume

de care nu prea ne mândrim.

Dar să încep cu cele bune:

în primul rând, fiți mulțumiți,

căci munca voastră minunată

a făcut foarte fericiți

mii de copii din lumea toată.

La dulciuri și la jucării

nimeni în lume nu vă-ntrece,

de-aceea, dragii mei copii,

eu vă ofer un mare ZECE

și prăjituri câte poftiți!

Acum, să discutăm o treabă:

cu siguranță v-amintiți

că-n seara de Ajun, din grabă,

ați uitat renii să-i hrăniți

și au zburat cu burta goală.

La anul, mai atenți să fiți,

căci nu mai iert așa greșeală

și-o să vă cert chiar în Ajun

și n-o să mai primiți dulceață.

Dar se cuvine să mai spun

că cea mai mare boroboață

a săvârșit-o Moș Crăciun,

când a-ncercat să se strecoare

printr-o fereastră de un cot

și, cu burtica lui cam mare,

s-a-nțepenit în geam de tot,

de i-am trimis opt ajutoare,

care-au muncit de s-au spetit

să-l scoată din încurcătură.

Moșule, pun'te pe slăbit, 

nu-ți mai fac nicio prăjitură!

Te-ai neglijat și ești cam gras; 

fă jogging, dulciurile lasă!

Vrei să ne râdă toți în nas

că nu mai poți intra-ntr-o casă?

Aș vrea, de-asemeni, să-nțeleg

ce-a fost în mintea ta... sprințară...

când ai mâncat un tort întreg

lăsat de-o mamă în cămară

și peste tot ai devorat

fursecuri, prăjituri, rulouri.

Mă mir și-acum că n-ai mâncat 

și dulciurile din cadouri!

O săptămân-a trebuit

să-ți dau orez și ceai de mentă

ca să te văd mai liniștit.

Dar lasă, c-o să fiu atentă

și de la anul, dragul meu,

schimbăm puțin regulamentul:
am să te însoțesc și eu,

ca să-ți veghez comportamentul.

Poți să te bosumflezi cât vrei,

ce-am hotărât n-o să se schimbe,

căci vrea și doamna, dragii mei,

prin lumea toată să se plimbe.

Pentru moment, am isprăvit

și-om mai vorbi și altă dată.

Vă mulțumesc fiindc-ați venit!

Declar ședința încheiată.

Ne adunăm iar peste-o lună

și-acum, la nani! Noapte bună!

Din cioburi

De-o cale, te tot plimbi printre oglinzi,

de două căi, vrei s-o găsești anume

pe cea pe care-i scrijelit un nume

și-un chip pe care lumii vrei să-l vinzi.

Numai în ea îți place să te vezi;

de celelalte te apucă teama,

până-ntr-o zi, în care îți dai seama

că te arat-așa cum nu te crezi.

Și-atunci, înfricoșat de ce-ai zărit,

strângi pumnul și lovești până la sânge,

în cioburi chipul nedorit se frânge

și la gunoi arunci ce-ai nimicit.

Însă din cioburi, noi oglinzi își cresc altoiul,

pentru că,-n grabă, ai uitat să arzi gunoiul.

Degeaba

Ai vrut să te ascunzi într-o tăcere,

să nu-ți împarți cuvântul nimănui,

să-nchizi seiful alfabetului

și să uiți cifrul ușii spre durere.

Dar n-ai putut, căci litere nebune

se tot aștern pe-o foaie-n fața ta

și curg mereu, chiar dacă mâna vrea

să le oprească dorul de-a mai spune.

Dar mâna dreaptă și-a pierdut puterea

de când lucrează la un alt stăpân

iar inimii, din minte nu-i rămân

nici gândul de-a se-ascunde, nici tăcerea.

Nu-ți pierde timpul vrând să amuțești -

încă n-ai învățat să nu vorbești.