Se joacă toamna

Se joacă toamna, tată, în copii

de-a soarele cu față de bunică,

lumina s-a făcut deodată mică

și-a adormit în frunze arămii.

Miroase-a struguri negri speriați

că vine ploaia și-i găsește-afară

în hainele în care a fost vară

și-n care sâmburi torc nevinovați.

În meri e-o presimțire de ninsori

și păsări mari s-au îmbrăcat cu ceață,

în ceaiul de pe foc e dimineață

și mierea are amintiri de flori.

Se joacă toamna roșie în vii

cum se juca și-n mine altădată,

când nu știam că zarea vrea un tată

și plânsul poate plânge și-n copii.

Clopote de vânt

Bat clopotele-n noi a niciodată –

un fel de întâmplare ne tot bea

cu buze verzi de dragoste ghimpată

în care vara nu mai vrea să stea.

Eu pot să spun că mi-au crescut în sânge

mai mulți vulcani cu rădăcini în iad,

tu poți să spui că pielea mea te strânge

și îngerii se-mbolnăvesc și cad.

E toamnă, și ne plouă cu grenade,

eu nu-ți mai sunt, tu nu-mi ești adăpost,

curg de pe noi vestoane fără grade

și văd că pleci, și nu știu dac-ai fost.

Hai să tăcem, să nu știm niciodată

ce ne-am fi spus cu ultimul cuvânt.

Miroase-a frig și-a apă ne-nviată

și-n liniște bat clopote de vânt.

Crede-mă

Când pleci, să iei cu tine vara,

s-o tai în pietre mici de râu

pe care să alerge seara

cai albăstrui mușcați de frâu.

Să iei și pașii de pe strada

făcută pentru tu și eu,

și iarna ia-o, și zăpada,

și raiul, și pe Dumnezeu.

Eu am să stau cu ploaia-n mână

și am să tac vorbind de noi

cu apele fără fântână

căzute pe genunchii goi.

Să nu mă crezi când spun că-i parcă

prea mult înec plecarea ta

și n-am în suflet nicio arcă.

Sau crede-mă și nu pleca.

Du-te, suflete, și bea păduri

Du-te, suflete, și bea păduri,

nu te mai lovi în colți de stâncă,

fă-te nor și-nvață-te să furi

ploile de mai neplânse încă.

Ai păscut în lanuri de pustiu

petice de buruieni străine

până te-ai făcut și tu neviu

și, de foame, ai mușcat din tine.

Vine iarna, lasă-te să ningi

cu miros de foc încins în munte,

pune-ți cer pe ochi, să nu te stingi

când te-arunci în râuri fără punte.

Te mai desfrunzește câte-un dor

și te-mpinge dezbrăcat în mare

să te prindă scoici în casa lor

și să-ți spele rănile cu sare.

Nu mai știi cum să te rupi din ham

și să-ți vindeci frunzele uscate –

du-te, suflete, cât te mai am,

bea păduri și spală-te de toate.

Îngeri de gutui

Mi se-agață toamna-n frunzele uscate

care-mi cresc pe suflet și pe mâini îmi cresc –

sunt copac de-o vreme, un gutui sunt, poate,

și îmi caut pașii, să mă întâlnesc.

Bate și în mine ceasul din livadă,

am în sânge ore, am pe buze nori

și în ochi am aripi care să mai creadă

că și pomii zboară zboruri de cocori.

Noaptea beau din lună, ziua beau din mine

semne de izvoare, să mai înfloresc,

mi se face toamnă când mi-e dor de tine

și mă spăl cu îngeri când mă rătăcesc.