Invidie de elefant

Pe trompa unui elefant

s-a așezat o fluturiță

ștergându-și, foarte elegant,

un fir de praf de pe rochiță.

Peste măsură de sfios,

stăpânul trompei îndrăznește :

- Vai, domnișoară, ce frumos

rochița vă mai strălucește!

Eu toată viața am fost gri,

culoarea mea-i nenorocire

și cât de tare mi-aș dori

măcar puțină strălucire!

Un pic de grație aș vrea,

să am și eu pe vino-ncoace,

de mult visez așa ceva,

dar numai n-am noroc și pace.

Din câte știu (și știu corect),

sunt mamiferul cel mai mare

de pe uscat. Deci n-ar fi drept 

să am o altă-nfățișare?

Mi-e ciudă de-mi vine să mor

când te privesc, domniță dragă,

știind că eu nu pot să zbor,

deși-mi doresc de-o viață-ntreagă.

- Să înțeleg, stimat amic,

că nu-ți place deloc de tine.

În cazul ăsta, să-ți explic

cum este viața pentru mine :

sunt colorată, strălucesc,

mă-nfrupt doar cu nectar din floare,

cu drag copiii mă privesc

și semăn cu un strop de soare.

Ai crede că am doar noroc,

fiindcă-s frumoasă și sprințară.

Dar nu mai pot zbura deloc

dacă m-atingi pe aripioară;

de vrei în palmă să mă strângi,

să-mi vezi de-aproape strălucirea,

fără să vrei, poți să mă frângi.

Ei, uite, asta mi-e menirea -

pe toată lumea să încânt

cu frumusețea mea hoinară,

dar să mă rup de-un fir de vânt

și să trăiesc numai o vară.

Vezi? Viața mea nu-i chiar ușoară.

Ar fi mai bine, gândesc eu,
dac-ai putea să înțelegi
că, ori cu bine, ori cu rău,
soarta  nu poți să ți-o alegi,

însă, ascultă-mă pe mine :
chiar dacă te vezi gri și mare,
acolo-n inimă la tine
ai aripi mari. Și pot să zboare!

Dincolo de poveste

Într-o noapte fără lună,

Zâna Rea și Zâna Bună

tot zburând așa, ușor,

s-au ciocnit pe-un norișor.

- Vai de mine, ce belea -

s-a răstit Zâna cea Rea -

umbli-așa cu capu-n nori, 

nu te uiți pe unde zbori?

Ce mă mai scot din sărite

zâne de-astea aiurite!

- Auzi ce poate să spună -

a sărit și Zâna Bună -

aiurită tu mă crezi,

dar pe tine nu te vezi?

Doar în negru îmbrăcată,

zbori aiurea noaptea toată

și-ți tot fâlfâi pelerina,

ca s-ascunzi sub ea lumina.

Părul tău parcă-i furtună,

nu l-ai pieptănat de-o lună,

iar în mătura ce-o ai

nu mai este niciun pai

și-i atâta de murdară,

de mă mir că mai și zboară.

Uite ce necazuri faci.

- Zâno, știi ce, ia mai taci!

Tu și rochia ta albastră, 

vai de măiculița noastră!

Tare te mai crezi isteață,

fiindcă de cu dimineață

faci întruna fapte bune.

Câte ți-aș putea eu spune

despre fața ta frumoasă

de puștoaică năzuroasă,

care nu dă greș vreodată,

căci tot timpu-i ajutată;

toți te văd și cad pe spate

de atâta bunătate.

Pe când eu, știi foarte bine,

nu mă am decât pe mine;

toată lumea mă bârfește

și nimeni nu mă iubește.

Spui că nu sunt pieptănată

și în negru-s îmbrăcată?

Cum altfel ai vrea să fiu,

dacă-n jur am doar pustiu,

iar copiii râd mereu

când îmi este mie greu?

Te-ai gândit și tu vreodată

cât sunt eu de-nsingurată

și cât mi-aș dori să-mi spună

cineva o vorbă bună?

- N-am gândit nicio clipită

că ai fi nefericită

și te doare-atât de rău.

Dar acesta-i rolul tău

și-nțeleg acum mai bine - 

greul tot cade pe tine,

mai ales că, orice-ai vrea,

nimeni nu-i de partea ta.

Dar, oricât ar fi de greu

și pustiu în drumul tău,

nu poți să te-mpotrivești.

Știi prea bine că-n povești

dacă toate bune-ar fi,

tare ne-am mai plictisi,

iar eroul nu-i erou

decât cu-ajutorul tău -

numai de la tine-nvață

la orice să facă față

și să fie bun cu-oricine, 

dacă vrea să fie bine
și să n-ajungă ca tine.

Haide, Zână, să plecăm,

în poveste să intrăm,

pe copii să-i bucurăm.

Vacanța lui Andrei

A venit vacanța mare!

Toți copiii-s bucuroși,

școală - nu, afară-i soare,

chiar și norii sunt voioși.

Iar când plouă, nici nu-mi pasă,

mie ploaia chiar îmi place,

pot să stau trei zile-n casă,

fiindcă am mereu ce face.

Mama-mi dă câte-o surpriză

(Doamne, cât îmi e de dragă!),

apoi bag laptopu-n priză

și mă joc o oră-ntreagă.

Am și-o enciclopedie

a minunilor din lume,

am și lego-uri  vreo mie,

mașinuțe și cărți bune.

Însă, mai presus de toate,

am o soră, pe Simina,

din sărite mă cam scoate

toată ziua, bat-o vina,

dar suport și-o las să spună

tot ce vrea și ce nu vrea,

fiindcă am inima bună

și-o iubesc, că-i sora mea.

Iar când soarele apune 

și răsar steluțe vii,

vine mami și ne spune

poezii pentru copii

și-l cheamă pe moșul Ene

în odaie, să ne culce

tot cântându-ne prin gene.

Viața asta-i taaare dulce!

S-ar putea

S-ar putea

întâmpla 

într-o zi și-așa ceva -

să cred eu

că nu-i greu

să renunț la mintea mea

care sare

și mă doare

când se-ntreabă : „De ce oare

vara plouă

și doar nouă

viața ni s-a rupt în două?”

Vezi tu bine

că în mine

totu-i spart și nu mai vine

în ajun

Moș Crăciun

să-mi aducă ceva bun.

Dar aștept

să accept

că nu-i totu-n lume drept

și că, dacă

n-o să treacă 

ploile care mă-neacă,

o să știu

că-i târziu

să mă apăr de pustiu.

Tu așa ai vrea să fiu?

Îndrăznește!

Am aflat eu, mai cândva,

că există undeva

o pădure fermecată,

unde nimeni, niciodată,

nu se poate rătăci, 

oricât de-aiurit ar fi.

Vestea cum am auzit,

imediat am și pornit,

ca să văd cu ochii mei

cum e-acolo și cam ce-i.

Mi-am făcut bagaju-ndată,

 am pus lacătul pe poartă,

mi-am luat și pălăria

și-a-nceput călătoria.

Am mers peste mări și țări,

am prins multe înserări

și-am pus multe întrebări,

căci, în drumul meu cel lung,

tot grăbindu-mă s-ajung,

am luat-o teleleu

și... m-am rătăcit mereu,

fiindcă, vezi, așa sunt eu.

Și-ntrebând, am învățat

tot ce n-am știut vreodat' :

cum să caut drumul drept,

când să merg și când s-aștept,

cum să văd ploaia în nori

și să mă trezesc în zori,

ce să spun dacă mi-e greu,

să cer ajutor mereu,

să pornesc la drum de luni

și să cred în oameni buni,

iar, dacă vreodată pic,

s-am curaj să mă ridic.

Și-am mai învățat ceva :

când mi-e tare rău și-aș vrea

să m-ajute orișicine,

trebuie să fac un bine,

fiindcă nici măcar un sfat

nu vine nemeritat,

iar ceilalți te vor iubi

numai dacă bun vei fi.

Și-uite-așa, tot învățând,

mai mergând și mai căzând,

am ajuns într-un târziu

unde mi-am dorit să fiu - 

în pădurea fermecată.

Și am înțeles deodată

că, dac-ai ajuns aici,

nu mai ești deloc un pici,

pentru că, în drumul tău,

ți-a fost bine, ți-a fost rău,

ai căzut, te-ai ridicat,

din greșeli ai învățat

și de teamă ai scăpat.

Vezi? De-acum poți să-ndrăznești

prin pădure să pornești

și n-o să te rătăcești.

N-am meritat!

Azi, prin curte, Mișulică

se foiește-n sus și-n jos.

E-un cățel cât o pisică,

dar e tare inimos.

Pe boticul lui de pluș

se tot plimbă lăcrimioare.

- Ce-i cu tine, cățeluș,

ce te doare-atât de tare?

- Ieri, Andrei s-a supărat,

fiindcă m-am plimbat haihui

cu Simina. Și-a țipat

că eu nu mai sunt al lui.

Și mi-a spus : „Când ți-a fost greu,

cine te-a încurajat

și te-a mângâiat mereu?
Mi se pare c-ai uitat.

Cred că m-ai cam folosit,

iar acum, când ți-este bine,

repede m-ai părăsit.

Vreau să pleci de lângă mine!”

- Da-i prietenul tău bun.

De ce nu i-ai spus nimic?

- Am tot încercat să-i spun,

să-i arăt și să-i explic

că țin foarte mult la el

și ne leagă lucruri multe,

chiar dacă-s doar un cățel.

Dar nici n-a vrut să m-asculte.

M-a uitat de tot, se pare,

pentru el, eu nu-s nimic,

dar, fiindcă-l iubesc prea tare,

mi-aș dori atât să-i zic :

„Nu poți spune că-s tâlhar

și bezmetic, și mișel,

făr-a mă lăsa măcar

să mă apăr în vreun fel.

Vrei s-arunci cu vorbe grele?

Nu te pot opri, dar vezi,

Mai gândește-te la ele -

poate nu-i așa cum crezi.

Crezi că e adevărat

doar ce ție ți se pare

și-uite, asta s-a-ntâmplat :

m-ai rănit și rău mă doare.

Și n-am meritat!”