Sărbători luminate!

Eu sunt Iepurașul. M-ați chemat?

Sunt, să știți, destul de ocupat -

sălățica verde, suculentă

vrea o degustare competentă,

iar eu la salată performez.

Deci am timp doar să vă informez:

VINE PAȘTELE! Da, știu, n-ați terminat

de gătit și de făcut curat,

deși e târziu, e după masă...

Dar de astea mie nu prea-mi pasă,

că am treburile mele, bine?

Eu atât vă spun: să știți că vine!

Deci să vă dea Dumnezeu lumină,

să vă fie inima senină,

să fiți sănătoși și fericiți

și să nu vă prind că nu zâmbiți!

Și-aș mai vrea, chiar mai presus de toate,

să fiți iar copii o zi. Se poate?

Paște fericit! Acum plec, gata,

că m-așteaptă prin grădini salata.

Planuri de război

Într-o zi puțin ploioasă,

un mieluț și-un purceluș

 ar fi vrut să intre-n casă,

dar i-au dat afară: „Ușș!”

Indignați de nedreptate,

s-au pitit într-un coteț.

-Tare-s răi oamenii, frate -

zice mielul, plângăreț.

-Da - e de acord purcelul -

doar lor să le fie bine;
dar le place mult mezelul

și-atunci, le e drag de mine.

-Aoleu! - strigă mieluțul -

vine Paștele-acușica;

vai de mine, sărăcuțul,

cât iubesc ei fripturica...

Hai s-o ștergem, frățioare,

să ne-ascundem în zăvoi,

să-i lăsăm fără mâncare

și să plângă ei, nu noi.

Sau, ba nu! Haide, mai bine,

să nu mai mâncăm nimic!

Ce-or să facă ei cu mine,

așa slăbănog și mic?

-Greva foamei? - se gândește

purcelușul. Așa zici?...

Mie foamea nu-mi priește,

că fac riduri la șorici.

Stând așa, sub ploaia deasă,

cugetau ei amândoi

și, uitându-se spre casă,

făceau planuri de război.

O năucă de găină

i-a văzut din depărtare

și, cu mintea ei puțină, 

a-nceput să râdă tare:

-Ia uitați-i, mititeii,

cum stau ei și se jelesc,

că doar mieii și purceii

la nimic nu folosesc

decât să se-ngrașe bine

și-apoi - în cuptor, friptură.

-Vezi să nu vin eu la tine,

măi, găină... Taci din gură! -

s-a răstit la ea purcelul,

delicat, cum toți îl știm.

Stau și eu aici cu mielul

și-ncercăm să ne gândim,

da' vii tu, isteață tare

și te bagi așa, în vorbă.

Nu ți-ar sta mai bine, oare,

într-un castronel cu ciorbă?

Dacă vrei să știi, găină,

rostul nostru e mai bun:

tu dispari doar pentr-o cină,

noi - la Paști și la Crăciun.

Prin căpșorul de gobaie

nu trecuse-așa un gând.

Acum, stau toți trei în ploaie

planuri de război făcând...

Soartă vitregă de miel

Mișu, berbecuțul creț,

este, de trei zile-ncoace,

cam distrat, cam zâmbăreț

și tot tace și iar tace.

Zambilica, oaia mamă,

îl privește cu fior:

„Ce s-o fi-ntâmplat? Mi-e teamă 

să nu fie bolnăvior.”

Urmărindu-l ea atentă

pe suspectul berbecel,

și-a dat seama, competentă,

că e altceva cu el.

L-a pândit de după șură

pe miel toată ziulica,

până când în bătătură

s-a ivit ea - Narcisica,

o mieluță frumușică

și cu nasul cam în vânt...

Dintr-odată, Mișulică

a sărit de la pământ,

a dat ture prin ogradă,

țopăind cam nebunește

și pândind mereu s-o vadă

pe Narcisa că zâmbește.

Însă ea, cu importanță,

a trecut prin curte-agale;

el, total fără speranță,

a rămas privind cu jale.

După șură, oaia mamă

a zvâcnit, cam iritată:

„Cum să nu-l bagi tu în seamă

pe puiuțul meu, măi fată?!”

Și-a simțit că-i vine plânsul,

iar apoi s-a-nduioșat

și-a gândit, privind la dânsul:

„Puiul meu e-acuși bărbat!”

Rămas singur în ogradă,

Mișu, cel „acuși bărbat”,

s-a-ndreptat către livadă

puțintel înlăcrimat.

Blestemând relele care

lui în stele i-au fost scrise,

s-a trezit - ce întâmplare! -

într-o tufă de... narcise.

Copleșit de întristare

și de crudul lui destin,

și-a băgat nasu-ntr-o floare

și-a oftat cu mare chin:

-Ești și tu tare frumoasă,

dar Narcisa mea... Ooof! Lasă...

Într-un zâmbet

Într-un zâmbet de fetiță

se ascunde-o primăvară,

iar în ochi și pe rochiță

o steluță de cu seară

s-a jucat

și-a desenat

cu albastru - apă vie,

i-a suflat în păr magie

și i-a spus încet, încet

o poveste și-un secret -

numai ele să le știe.

Într-un vis de băiețel

trece Făt-Frumos călare

și sub soare

un nor vesel, mititel,

face semne de-ntrebare:

Zmeilor de ce li-e teamă?

Moș Crăciun nu are mamă?

Unde doarme Dumnezeu?

Pe mine mă cheamă „Eu”?

Curcubeu și vis de vară

în poveste se strecoară

și coboară-ncet, tiptil,

într-un zâmbet de copil.

Iepurașul care n-a fost Moș

Într-o pădurice rară

toți se-amuză copios

de o chestie bizară:

iepurașul e... nervos!

Se învârte fără stare,

arțăgos ca un arici,

bântuit de-o întrebare:

„Care-i rostul meu aici?”

Drăgălaș cum nu se poate,

alb ca neaua și pufos,

nici măcar o râmă, frate,

nu îl ia în serios.

Vulpea îl gonește-ntruna,

lupu-l caută mereu...

Vrea și el o zi, doar una,

să se simtă semizeu.

Visul lui de când se știe

e secret, dar eu vi-l spun:
și-a dorit mereu să fie

în locul lui Moș Crăciun.

„Ăsta rol, fir-ar să fie! -

ce grozav e să fii Moșu'

și ce bine mi-ar sta mie

îmbrăcat frumos în roșu...”

Tot gândindu-se la asta,

l-a cuprins invidia

și-a decis: „De-acuma basta!

Trebuie să fac ceva.

Iarna nu e loc de mine,

că Ajunu-i ocupat,

toamna plouă, deci mai bine

 să stau la căldură-n pat,

vara e prea cald afară

și transpir, că-s rotunjor...

Ia să văd: în primăvară

n-oi găsi vreun locușor?”

Și, străfulgerat deodată,

a strigat: -Ia stai așa!

Vine Paștele îndată -

asta va fi ziua mea!

Voi fi cel mai cool din lume

și voi face... Ce-o să fac?

A, m-am prins: voi face-anume

pască, drob și cozonac.

Sau... mai bine, să le facă

fiecare gospodină.

Eu am să invit la joacă

toți copiii în grădină

și-am să le aduc, ce tare!! -

ouă mari de ciocolată,

o să fie-o sărbătoare

să se mire lumea toată.

Și-o să vezi atunci în ziare

ce vedet-o să fiu eu...

Or să vrea cu mic, cu mare,

toți să fie-n locul meu.

A, ce plan, ce rezolvare!

Doar atât vreau să mai spun:
iepurașu-i cel mai tare!

Acum ce zici, Moș Crăciun?

Poveste cu final neașteptat

Cloșca azi e iritată

(a visat urât, vezi bine),

se tot ia de lumea toată

 și nimic nu îi convine.

Când o văd că se ivește, 

toți se-ascund din calea ei, 

chiar cocoșu-o ocolește -

e nervoasă, na, ce vrei...

Doar puiuții nu-și dau seama

că tensiunea e cam mare;

stau întruna după mama

și se țin de prostioare:

unu-aleargă după muște,

trei se bat pe-un viermișor,

doi se leagă de rățuște

și le mușcă de picior,

unul are chef de-o baie

și se bagă sub cișmea...

Ea, așa o hărmălaie

azi nu poate suporta

și le strigă-ntunecată:

-Dacă nu vă potoliți

și vă mai aud o dată,

îmi iau lumea-n cap, să știți!

Puișorii-și văd de joacă, 

parcă nici n-au ascultat.

-Fiți atenți, n-o să vă placă,

eu vă las și am plecat!

Voi vă bateți joc de mine?

Să vă crească cine-o vrea.

-Aoleu! Aud eu bine?

Cloșcă vitregă și rea!

Tresărind, cloșca zărește

în spatele gardului

o vulpe privind hoțește.

-Ia mai pune-ți pofta-n cui!

Sunt nervoasă foarte tare

și de tine nu mă tem;

cată-ți în alt loc mâncare,

altfel, câinele îl chem.

-Ești stresată și-obosită,

deci te iert de-așa greșeală.

Eu de azi am fost numită

asistentă maternală;

centrul nostru mă plătește

să te-ajut, că ți-o fi greu.

Du-te, dar, și te-odihnește,

iar de pui mă ocup eu...

CE N-A ȘTIUT VULPEA:

Când o cloșcă n-are stare,

bine e de drum să-ți vezi,

căci greșeala cea mai mare

este s-o subestimezi...

Concediu fără plată

Într-o bună dimineață

Rex, cățelul din ogradă,

scuturându-și blana creață

s-a gândit că vrea... să șadă.

El mereu a fost cuminte,

paznic bun și cu prestanță,

dar acum i-a dat prin minte:

n-a avut nicio vacanță!

Tot gândindu-se la asta,

s-a simțit cam deprimat

și-a decis pe loc că basta! -

vrea și el un timp de stat,

de ros oase cu plăcere,

de făcut numai ce vrea.

S-a smucit, deci, cu putere

și-a rupt lanțul ce-l ținea.

Liber pentru prima dată,

a lătrat prea fericit,

a dat bătăturii roată

și s-a pus pe trândăvit.

Dup-un ceas sau poate două,

s-a-ntrebat deodată: dacă

starea asta a lui, nouă,

stăpânului n-o să-i placă?

„Ei, și ce? Dintotdeauna

cu plăcere l-am slujit;

vreau și eu o zi, doar una,

de concediu neplătit -

astăzi nu cer de mâncare,

mă descurc cum oi putea.”

Bucuros de rezolvare,

timp de-o oră și ceva

a dat ture prin ogradă,

a mâncat tot ce-a găsit,

s-a jucat, a dat din coadă

și apoi a ațipit.

Dar pe seară, conștiința

l-a luat din nou la sfadă:

„Eu am fost mereu ființa

de nădejde în ogradă;

cum să-i las o noapte-ntreagă

fără pază și-ajutor?”

S-a gândit, deci, să aleagă

un bun înlocuitor.

Și, privind prin bătătură,

ochii i-au căzut îndată

pe-o găină rea de gură,

durdulie și-agitată.

De-o aripă a-nșfăcat-o

și-a legat-o de coteț;

ce minune mare, iat-o -

paznicul de mare preț!

Fără griji și fără grabă, 

s-a culcat Rex liniștit.

Iar în zori, ieșind la treabă,

toată curtea s-a crucit:
cocoțată pe-o cutie,

aripata rea de gură

lătra într-o veselie!!!

Spuneți voi ce tevatură...

EPILOG

-Câine, te-nțeleg că-i bine

să-ți iei liber câteodat',

dar, de mai faci schimb cu mine,

du-te, frate, la ouat!

A fost odată o găină

Într-o zi de mai, frumoasă,

o vulpiță cam flămândă

s-a apropiat de-o casă

și s-a așezat la pândă.

A tot stat așa o vreme

și s-a pus pe cugetat:

ce necazuri, ce blesteme

o apasă ne-ncetat?

A slăbit ca vai de lume,

e tot timpu-nfometată;

vrea să știe și ea cum e

să ai burta-ndestulată.

Pe de-a-ntregul deprimată,

a oftat și-a dat să plece.

Chiar atunci - minune! Iată,

lâng-un vas cu apă rece

s-a ivit, scăldată-n soare,

hrana ei cea preferată:

o găină - cea mai mare! -

roșie și minunată.

Văzând-o de forță plină,

vulpea a-nțeles, în fine,

că, fugind după găină,

s-ar cam umple de rușine

când gobaia sănătoasă

ar întrece-o în iuțeală.

„Dar eu nu-s șireată? Lasă

c-am să-i coc o păcăleală.”

Așadar, își drege glasul

și o cheamă cu blândețe:

-N-ai vrea să-ți îndrepți tu pasul

către mine, frumusețe?

Fără veste-așa luată,

găina se pregătește

s-o zbughească spre poiată.

Însă vulpea n-o slăbește:

-Nu te speria prea tare,

n-ai motive, drept îți spun -

m-ai uimit cu-a ta splendoare

și de-aceea îți propun:

mai adu vreo două fete,

tot frumoase-așa ca tine,

că vreau să vă fac vedete

în pădure. Zi, nu-i bine?

Orătania, flatată,

meditează un minut,

apoi strigă la roșcată:

-În pădure să mă mut?...

Bine, vin. Dar de mâncare

ce-mi oferi? Grăunțe ai?

-O să fie-o sărbătoare,

îți dau tot ce vrei, doar hai!

Strălucind de încântare,

cu un zâmbet grațios,

aripata strigă tare:

-Doamnă, mulțumesc frumos!

Apoi zburdă, furtunoasă,

țopăie peste zăplaz,

se repede la blănoasă

și-o sărută pe obraz.

EPITAF

A fost o găină bună.

A trăit un an și-o lună.

Ouă roșii și găini

O găină cam neroadă

iese din cerdac în trombă

și aruncă în ogradă 

știrea asta superbombă:

pe un preș cu fire rare,

unde stau mereu galoșii,

a văzut, ce credeți oare?

Un paner cu ouă... ROȘII!!

Dă din aripi, agitată,

și-și zburlește penele:

-Ce să fie asta, fată?

Ale cui sunt ouăle?

După ea se iau și alte

orătănii buimăcite

și,-n cotcodăceli înalte,

se declară uluite:

-Cine-ar fi putut să facă

ouă roșii pe furiș? -

se răstește-o porumbacă,

uitându-se cam cruciș.

-Da' ești sigură pe tine

că erau chiar de găină?

-Le-am văzut eu foarte bine,

lângă sacul cu făină.

Adunate-așa grămadă,

se întreabă și se-ntreabă...

Chiar atunci, dinspre livadă

se ivește, fără grabă,

Iepurașul alb de Paște

și se-oprește, cam uimit:

-Ați mâncat iar caradaște?

Ce-i cu voi, v-ați năucit?

Auzind apoi necazul

ce-a cuprins moțatele,

pe blănos l-apucă hazul:

-Eu am făcut ouăle!

La așa mărturisire

chiar că nu s-au așteptat:

-Nu se poate,-i peste fire!!

Când te-ai pus tu pe ouat?

-Măi găini, eu știu prea bine

c-aveți minte ca de broaște,

dar uitați-vă la mine:

eu sunt Iepuraș de Paște!

Ouăle-s de ciocolată, 

le-am adus pentru copii,

doar hârtia-i colorată.

Dar găinile, zurlii,

au rămas tot derutate

și cu mintea-mprăștiată:

-Ce-am putea mânca noi, frate,

să facem și noi odată

ouă mari de ciocolată?

Iepurașul știrb de Paște

Iepurașul alb de Paște

stă în iarbă, printre flori;

i-e cam somn și-ar vrea să caște,

da-i lipsesc doi dințișori.

Rolul lui, știm toți prea bine,

e s-aducă ciocolată,

iar el nu se poate-abține,

ia câte puțin din toată.

Acum cugetă că, poate,

rolul ăsta nu-i prea bun:

-Eu sunt iepure, măi frate,

nu mă cheamă Moș Crăciun.

Moșu' poate, vasăzică,

să mănânce ce vrea el;

eu sunt o ființă mică,

mie dați-mi morcovel.

Nu vă spun decât o dată:
nu e drept să-mi ceară toți

s-aduc munți de ciocolată

la copii și la nepoți!

S-o ia Moș Crăciun pe toată,

că e mare cât o șură;

eu vreau varză și salată,

că rămân fără dantură

și, dac-am ajuns eu, iată,

vai de lume, știrb și trist,

vine cineva vreodată

să mă ducă la dentist?

Gata, nu mai merge, basta,

vreau să-mi schimb comportamentul!

Dacă nu pricepeți asta,

transformăm regulamentul:

Moș Crăciun s-aducă ouă

și puiuți de ciocolată,

iar de Paști v-aduc eu vouă

varză, morcovi și salată.

Somn cuminte

Bebelușul Mișulică

e grozav de ostenit,

căci întreaga ziulică

a muncit și-a tot muncit.

Dac-ați crede că-s ușoare 

zilele de bebeluș,

spuneți voi: cum vi se pare

să te lupți cu-n urs de pluș,

să bei numai ceai și lapte,

să mănânci morcov pasat

și banane foarte coapte,

să te joci numai în pat?

Iar când iese câte-un dinte -

știți voi ce-i aia durere?

Toți ar vrea să fii cuminte,

dar tu ai altă părere.

Obosit ca vai de lume,

Mișulică s-a lungit

cu burtica-n sus anume

peste-un cuțu tolănit

și, știind c-o suzețică

te ajută la somnic,

i-a dat-o lui cuțulică,

i-a băgat-o în botic.

Acum dorm cuminți în noapte

și viseaz-așa frumos -

bebelușul, că bea lapte,

câinele, că roade-un os.

Fugarii

Tare-i supărat Dănucu:

a căzut când se juca

și și-a-nvinețit năsucu'

într-o piatră foarte rea,

iar când a fugit în casă

vrând să fie alintat,

mama l-a pansat, nervoasă,

ba, mai mult, l-a și certat.

Asta chiar nu se mai poate,

nu mai e de suportat -

pentru tot și pentru toate

el să fie vinovat!

Copleșit de-o mare jale

pentru soarta lui anume,

a decis că altă cale

nu-i, decât să plece-n lume.

Și-a luat, deci, trei bomboane,

ursulețul, două turte,

 un tub mic de mentosane

și-a ieșit tiptil din curte.

După două-trei minute

a simțit că-i urmărit

și-a gândit atunci că, uite,

și-au dat seama c-a fugit.

A-ntors capul ca să vadă

cine vine după el -

legănându-se pe stradă,

un gânsac mai măricel,

fericit de nu se poate

c-a găsit deschisă poarta,

însetat de libertate

a decis să-și schimbe soarta.

Și-uite-așa, pe drum, agale,

un copil și-o gâscă grasă

au pornit pe-o nouă cale -

a fugitului de-acasă.

După vreo cinci metri fugă,

s-au trezit c-au obosit

și,-așezați pe-o buturugă,

au mâncat și-au adormit.

I-a găsit acolo tata

și i-a dus în brațe-acasă.

Iată că povestea-i gata.

Vreți să mai fugiți? Nu, lasă...