Vis cu tata

Pe o bancă-n parcul mic,

o fetiță și-un tătic

stau de-un ceas sau poate două,

 bucuroși de vremea nouă,

de căldură și de soare,

de parfum de tei în floare.

Fata râde, povestește,

iar tăticul o privește

mândru cât o lume-ntreagă

de fetița lui cea dragă.

Ca să-i fac-o bucurie,

i-a luat o jucărie -

un cățel de pluș micuț,

cu botic obrăznicuț

și-a primit ca mulțumire

un pupic. Ce fericire!

Ea vorbește și vorbește,

el ascultă și zâmbește;

e cuprinsă lumea toată

într-un ghemotoc de fată -

lună, stele, cer senin

din privirea ei îi vin.

Înserarea când se lasă,

se îndreaptă către casă

fără grabă,-ncetinel,

un copil cu un cățel

și un tată fericit.

Asta-i tot ce și-au dorit.

Uite, noaptea se termină,

intră-n cameră lumină

alungând un vis frumos

de pe-obrazul somnoros.

De ce plângi, fetiță dragă?

Vine tata să îți șteargă

lacrima din ochișori

și să-ți lase-n palmă flori.

Ziua smulge, fără veste,

vraja bună din poveste.

Unde-i tata? Unde este??

Jumătatea

S-a trezit corect, când a sunat ceasul, într-o dimineață din cale-afară ca oricare alta. Și-a făcut o cafea în ceașca ei cu Mickey Mouse (pentru înveselire matinală) și-a ieșit în balcon s-o bea. Gândul i-a venit dintr-o dată, fără vreun colaps interior care să-l premeargă. S-a ridicat brusc, a luat un pix și-a scris mare, pe-o foaie A4: „Nu-mi place nimic din tot ce fac. M-am săturat.” A pus foaia pe masa din bucătărie, să se vadă bine în cazul unei eventuale anchete, s-a îmbrăcat destul de repede și-a plecat în oraș, să descopere o metodă rezonabilă de sinucidere. Acasă n-avea pic de inspirație.

Prilejul s-a ivit din primele minute și fără să-l fi căutat chiar atunci dinadins. Cufundată în gândurile ei, a ajuns în mijlocul străzii cu o secundă mai devreme (sau mai târziu) și o mașină albă, condusă de un șofer obosit, a lovit-o din plin și-a dispărut, înainte ca cineva să fi apucat să-i ia numărul.

O lumină tremurătoare, părând s-o smulgă din întunericul pitit undeva, în adâncul minții. Asta o fi? Lumina pulsează mai hotărât, în nuanțe tomnatice, gălbui-portocalii. Asta o fi moartea? E bine, uite, e chiar bine, cald, liniște... De ce s-or fi temând oamenii atât de tare de... 

Aaaauu!!! Lumina explodează deodată în mii de cioburi, care i se-nfig în fiecare celulă, zdrențuindu-i carnea, oasele, gândurile. Dumnezeule mare!!! Nimeni, niciodată, n-a spus c-ar putea să doară. Cum să te doară după ce mori?!? O perdea roșie i se varsă în creier, ca un cer de sânge. Pleoapele i se zbat și niște frânturi ciudate îi intră-n ochi, ca niște flash-uri: un dreptunghi galben, strălucitor, pe-un perete alb, apoi perdeaua roșie, o siluetă albă, iar perdeaua roșie, un frigider cu ușa deschisă, perdeaua roșie... Un frigider?? Ce fel de moarte-i asta?

-Doamna! Doamna!! Se trezește!

Silueta albă vine lângă pat și o pereche de ochelari serioși se pironesc hotărât și profesionist în ochii ei:
-Respiră adânc, uite-așa! - nasul care sprijină ochelarii își dilată nările, obrajii din jurul lui se umflă, apoi gura puternic rujată expiră zgomotos un jet de aer cu iz de eucalipt.

Fără să priceapă nimic, dar sub imperiul îndemnului, trage aer în piept și alte câteva mii de cioburi o sfârtecă, înainte de-a reuși să dea aerul afară într-un geamăt care, deși abia auzit, parcă-i sparge timpanele. 

-Te doare rău, nu? - întreabă ochelarii, în care sclipește o milă cu totul neprofesionistă. Cred și eu, ești ruptă toată, sărăcuța de tine. Hai, încearcă să stai liniștită și să respiri. Îl chem pe domnul doctor să-ți dea niște calmante.

Ochelarii dispar, perdeaua roșie se așterne iar și miile de cioburi își fac de cap, nestingherite. „Doamne, Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule!! Măcar de-aș leșina.”

Vine doctorul, îi prescrie calmante dintre cele mai puternice, asistenta i le pune în perfuzie, pleacă doctorul, calmantele nu-și fac treaba, nu poate nici să geamă, o dor toate, nici nu și-a imaginat că poate exista asemenea durere, vine iar doctorul, asistenta îi dă somnifere, adoarme chinuit, se trezește, agonie. Cam asta, vreo săptămână fără alte amintiri, decât durerea roșie. Vizite dimineața și seara, doctori, asistente, studenți (spital universitar), unii mai rămân lângă patul ei după vizită și pălăvrăgesc în gura mare („oare nu știu că-i aud?”):
-Băi, aiurea de tot accident. Cum de mai trăiește?

-N-am idee. Da' cu ce-o să rămână după asta, dacă scapă, mai bine...

-Eu mi-am rupt o mână odată și m-a căpiat durerea. Dar toate astea?...

O studentă frumoasă se uită la ea și lansează cea mai de neînțeles întrebare:

-Oare cum arăta înainte?

Cum adică? Cum adică?? Aflase până acum cât era de avariată, deja fusese operată de mai multe ori. Dar la asta... Chiar: la asta cum de nu se gândise nicio clipă?? O frică parcă mai mare decât toate celelalte i se instalează comod în șira spinării, începând s-o înghețe. Așteaptă să plece studenții și-o cheamă încet pe asistenta de salon:
-Vă rog... îmi puteți da o oglindă?

Asistenta, femeie aproape de pensie pe care meseria n-a reușit s-o înăsprească de tot, o privește ca o bunică:
-La ce-ți trebuie?

-Vreau... vreau să...

-De ce vrei să vezi?

Nu știe ce să-i răspundă. Femeia deschide gura să-i spună ceva, dar se răzgândește și iese din salon. Peste câteva minute, intră psihologa secției, se așază pe marginea patului și o privește drept în suflet. Așa a început lungul proces de psihoterapie, constând în întâlniri zilnice, timp de patru luni cât a mai stat în spital. În ordine cronologică, a auzit că:
1. viața trebuie trăită în orice condiții

2. întotdeauna se poate întâmpla și ceva mult mai rău

3. întotdeauna există oameni cărora li s-a întâmplat și ceva mult mai rău

4. depresia nu e slăbiciune și nu e rușinoasă

5. pentru orice problemă există măcar o soluție (alta decât moartea, firește)

6. vor fi întotdeauna probleme, trebuie să înțelegi asta, e semnul cel mai clar că trăiești.

Concluzie: viața merită trăită în orice condiții.

A avut noroc - nu i-a băgat pe gât, în tot timpul ăsta, leșinăturile consacrate cu „partea plină a paharului” și cu gânditul pozitiv. Sau, mai bine zis, nu i le-a formulat așa; a venit cu tot soiul de povestioare (reale, zicea ea) care, într-un final, au reușit s-o convingă oarecum. Și, mai ales, a știut să-i scormonească orgoliul și să-i bage adânc în cap ideea că nu tristețea e semn de slăbiciune, ci fuga în moarte.

Cândva, în această perioadă, i s-a dat și o oglindă și-a făcut, într-o dimineață de iarnă, cunoștință cu noua ei față. V-o puteți imagina cum vreți, eu știu doar cum a văzut-o ea: un Picasso viu, cu toate elementele străine, până și culoarea ochilor se pierduse, acoperită de o peliculă roșiatică. Groază, revoltă, disperare, scârbă, respingere, blestem, de ce eu? de ce mie? cine-i asta? Câteva operații de ajustare n-au schimbat mare lucru. Însă vecina de salon, da.

O fată destul de frumușică, dar cu aspectul acela asexuat al orfanilor crescuți în casele de copii. N-o iubise nimeni, niciodată, dar ea putea iubi aproape pe oricine („de unde-o fi învățat?”) și s-a atașat de ea necondiționat, întâi din milă, apoi sincer, din adâncimea unui suflet dornic de oameni. Fusese bătută de iubitul ei cu încrâncenare. Puternică, a izbutit să-și revină. Fizic, căci psihic nici nu fusese prea afectată. Era obișnuită cu tratamentele dure și i se insuflase toată viața convingerea că le și merita. I-a spus povestea ei cu seninătate și chiar cu un oarecare umor necăutat:

-Uite, la față nu mi-a dat niciodată, că mă iubește. Și nu mă ia la omor decât când e beat. Atunci e rău și mă lovește cu ce-i vine. Odată mi-a spart capu' cu ciocanu' dă șnițele, nici n-am zis că nu dau colțu'. Da' nu'ș cum să face că dă față nu s-atinge niciodată, nici când e mort dă beat. Mulțumesc lu' Dumnezeu că nu m-a pocit, cum mă mai iubește el, dacă mă fac urâtă?

Într-un târziu, își dădea, săraca, seama de gafă și tăcea, jenată. Fata asta de nici douăzeci de ani trăise mai mult și mai multe decât ea, care se apropia de patruzeci. Și-i era atât de recunoscătoare nemernicului pentru că n-o sluțise... Fără să vrea (și, dac-ar fi știut, ar fi fost fericită), viața ei amărâtă, dar asumată cu împăcare a ajutat-o pe cealaltă mai mult decât calmantele, operațiile și psihologa la un loc. 

Și-atunci, a năpădit-o o rușine mult prea mare pentru orgoliul ei. Din acel moment, a hotărât să trăiască. Dar cu adevărat și cu toate ale vieții. Pur și simplu să trăiască. Și a mai hotărât să se împrietenească și cu noua ei față.

După recuperarea istovitoare, dar îndurată fără crâcnire, a fost externată într-o vineri, la începutul primăverii. Descinsă din taxi în fața blocului, a tras adânc aer în piept (operațiune care încă mai activa niște cioburi dureroase) și-a urcat, încet și cu multe opriri, cele patru etaje până la apartamentul ei. A descuiat și a intrat cu bucurie în casa în care, din ziua aceea, avea să înceapă viața ei nouă, împăcată, asumată și curajoasă. Pe masa din bucătărie - biletul care încheiase, pe o foaie A4, cealaltă viață. L-a citit și n-a putut zâmbi (așa cum ar fi făcut orice eroină respectabilă dintr-un film cu tentă psihologico-moralizatoare). S-a gândit doar că tot ce i se întâmplase după accident căpătase încărcătura unei vieți întregi; în patru luni, învățase despre ea mult mai multe decât în aproape patruzeci de ani. Să mulțumească? Poate.

A împăturit cu grijă foaia și-a pus-o în buzunar, până avea să hotărască ce putea face cu ea. Apoi a făcut un duș („Doamne, cât de puțin îți trebuie ca să te simți atât de bine!”) și a făcut o cafea, pe care-a băut-o îndelung, în balcon, încercând să nu se gândească la nimic. Doar să respire aerul existenței ei cu față nouă („la urma urmei, măcar arăt interesant, nu-mi mai poate spune nimeni că semăn cu cineva”).

Pe la nouă, s-a băgat în pat, luând din bibliotecă romanul „Adam și Eva” al lui Rebreanu. Nu știa exact de ce și nu-și putea lămuri o foarte puternică senzație că regăsise acum jumătatea care îi era menită și care i se cuvenea de la începuturi. Jumătatea pe care i-o arăta oglinda din baie și oglinda din ea. Era bine. Era, în sfârșit, bine în seara aceea de 4 martie 1977.

La nouă și douăzeci și două de minute a început cutremurul în blocul ei de șapte etaje.

Pasul

S-a-nchis iar calea. Nu e prima oară

și sigur nu-i nici ultima, știi bine -

ai învățat, de-o vreme, că în tine

mereu se-ntinde-un drum care să doară.

Ai vrea să-mpiedici pasul să mai meargă,

căci simți că, de te mai lovești o dată,

toată zăpada lumii n-o să poată

să-ți potolească rana și s-o șteargă.

Dar talpa umblă a-ncăpățânare,

te duce înainte fără voie,

iar pentru tine nu e niciun Noe

să-ți facă loc în arca salvatoare.

De data asta, însă, ca nicicând

te-ai săturat să te admiri căzând.

Îți iei cu tine pasul de pe drum

și-ntr-un surâs, naști altă cale-acum.

De ploaie

„E aprilie și plouă...

Primăvara asta nouă

parcă e a doua iarnă;

norii vineți stau să cearnă

fulgi molatici de zăpadă

peste casă și ogradă.

Numai bălți și-amărăciune...

Asta-i vreme? Haide, spune!”

Pitulat dup-un coteț,

Mișu, berbecuțul creț,

se gândește, amărât,

că-i sătul până în gât

de-așa ploaie, de-așa frig:

„Parcă-mi vine să și strig,

să m-audă soarele,
 să-și arate razele

și să fie iar căldură.

Vreau să ies în bătătură

să mă joc, că-s mititel.

Stau aici, eu singurel,

n-am cu cine să vorbesc,

Doamne, ce mă plictisesc!

Am o bicicletă nouă,

dar cum să mă plimb, că plouă...”

Supărat pe primăvară,

Mișu n-a văzut c-afară

ploaia a-ncetat să cadă

și e soare în ogradă;

stând cu botișoru-n jos, 

se tot plânge, furios:

„Bicicleta stă în casă,

s-o scot - mama nu mă lasă.

Aoleu, cât mi-e de ciudă!

Vremea asta-i tare crudă.”

Din coteț, un pui de rață

sare-n blana lui cea creață:
-Mișulică, ce-i cu tine,

ai ceva? Nu te simți bine?

Ești suspect de cumințel...

Hai la joacă, berbecel!

Raport lunar

-Dom' derector...

Directorul scrie niște hârtii la biroul lui și bombăne, plin de ciudă. Nea Aristuță, omul de sercviciu al școlii, și-a băgat capul pe ușă, cu fața într-o parte, ca să-și poată vedea șeful cu ochiul drept (ochii lui fiind orientați, de la naștere, fiecare într-o altă direcție, dându-i posesorului un aer permanent împrăștiat). 

-Dom' dereec-tor...

Bărbatul de la birou ridică puțin capul, dar uitându-se tot la hârtii.

-Da, nea Aristuță, ce este?

Omul se introduce integral în cabinet, ținând strâns o mătură cu ambele mâini, ca pe-un buchet de flori. Întoarce fața în cealaltă parte și acum ochiul lui stâng se uită timid spre șef.

-Aveți treabă?

Directorul face un semn din cap către maldărul de hârtii și bombăne din nou ceva indescifrabil, dar evident nu laudativ.

-Ei, atuncea vin eu mai acuși...

-Îhîm...

Omul dă să iasă, dar se oprește șovăitor în ușă și se întoarce, puțin mai hotărât:
-Dom' derector, trebe să vă spun, că-i cam cu grabă.

Șeful abandonează, oftând, hârtiile și se uită spre Aristuță cu răbdare profesională. E nou în școală și în sat. A venit de câteva luni, numit de Inspectoratul Școlar director, pentru că școala avea un singur cadru didactic cu studii superioare - o profesoară de matematică navetistă. Încă nu-i cunoaște pe oameni și încearcă să se obișnuiască.

-Spune, nea Aristuță, ce este?

Încurajat de tonul blând, omul se bâțâie de pe-un picior pe celălalt, strângând mătura la piept ca pe-o comoară și nu știe cum să-nceapă.

-Videți... eu... hm...

-Ia loc, te rog!

Oftând bucuros, bărbatul trage scaunul din fața biroului și se așază pe marginea lui, cu mult respect, foindu-se preț de câteva secunde. Dintr-o dată, își ia avânt:
-Dom' derector, ie sfârșit de lună și trebe să le zic ceva. Da' nu mai știu ce să le mai zic...

-Cui, nea Aristuță?

Dezorientat, cu un ochi fixat pe fața interlocutorului și cu celălalt aruncat spre peretele din dreapta, omul mângâie firele măturii, din care sar câteva scame.

-La ăștia de la Miliție.

Speriat, directorul se apleacă în față.

-Dar ce-ai făcut? Ai vreo belea?

-Noo, ce belea să am, Doamne ferește! Da' trebe să le zic ceva în fiecare lună, al'fel mă dă afară.

-Ce să le zici, că nu pricep nimic.

-Ei, iaca, să le spun din școală...

-???

Aplecat mult în față și cu glasul abia auzit:

-Pentru Securitate, dom' derector...

Mai mult decât speriat acum, directorul se lasă pe spate, rezemându-se bine de spătarul scaunului tapisat (singurul din școală, privilegiu directorial), uitându-se buimăcit când într-un ochi, când în celălalt ai omului care stă, nevinovat, în fața lui.

-Ce treabă... - își umezește buzele uscate - ce treabă ai mata cu...?

-Am, ce să fac...

Directorul descuie un sertar al biroului, scoate o sticlă de țuică și două păhărele, toarnă în amândouă și pe-al lui îl dă peste cap, îndemnându-l pe Aristuță să facă la fel. Apoi le umple din nou.

-Dar cum ai ajuns mata...?

Timp de patru păhărele și mai multe țigări Snagov, șeful reușește să afle întreaga tărășenie. Aristuță mai fusese însurat o dată, pe undeva, pe lângă Tîrgu-Jiu. Nevasta - fată de țăran înstărit, care fusese declarat chiabur, prin urmare statul comunist îi luase tot: casă, pământ, animale, livadă, niște pădure, tot. Locuiseră toți - bătrânii, Aristuță cu nevasta și două surori ale ei mai mici, într-o încăpere mică și friguroasă de deasupra beciului, mai mulți ani. În casa lor se instalase președintele CAP-ului, venit din alt sat. Într-o noapte, socrul, bărbat aprig, se îmbătase zdravăn și dăduse foc casei. Familia președintelui se salvase, dar casa a ars din temelii, incendiatorul fiind și acum, după zece ani, la pușcărie. Din motive independente de fapta piromanului, Aristuță s-a despărțit de nevastă și a venit aici, unde avea un  frate însurat, însurându-se și el în scurt timp cu Natalița, femeie de serviciu la școală. Îmbolnăvindu-se femeia, s-a angajat în locul ei, acum trei ani. Dar școala este instituție publică, iar dosarul lui nu era tocmai fără pată, cu fost socru chiabur și reacționar. Așa că...

-Ce ierea să fac, dom' derector? Din ce ierea să trăim? Mi-au dat să semnez și mi-au zis că, dacă le spun în fiecare lună ce-i prin școală, ei nu se mai uită prin dosaru' meu. Da' dacă nu... Ce ierea să fac? Mă dă afară ăștia și poate mă duc și la pușcărie, ca socru-miu ăla dintâi. 

Directorul mai trage un fum și se uită la el, pierdut:
-Și ce le-ai spus până acum?
-Ei, tot felu'... Ba că don'șoara de franceză s-a plâns că-i frig în școală și ea nu mai poate-așa, să stea cu mănuși în clasă. Ba că domnu' Vasiliu a-ntrebat odată că ce-i cu-atâtea ședințe, că-n loc să facem ore, facem ședințe. Da' ei vrea și din astea mai așa... mai rele... și mi-a zis că să nu mai vin cu prostii, că mă dă afar'. Și-odată le-am spus că domnu' Fănică l-am auzit cum râdea că uite, iar ne-a luat lumina, să nu mai vedem cât îi de frig. Și dup-aceea, la două luni, l-au mutat la Boboteni, unde are de mers cinci kilometri prin câmp pân' la școală. Și-acu' mă tot gândesc că din cauza la ce le-am zis eu...
Aproape neavând curaj să-și formuleze gândul, directorul îl întreabă:
-Dar... despre mine... despre mine ce le-ai spus?
-Aaa, nimica rău, ce să le spun... Că vă faceți treaba, că n-aveți cu niminea nimica, că-n școală-i bine... de-aiestea.
Bărbatul de la birou își stinge țigara și se lasă iar pe spate, nu tocmai ușurat.
-Și-acum?
-Păi, și-acu'... nu ș'ce să le mai zic, și trebe, da' nu-mi mai dă nimica prin cap.
Oftează, se trage de ureche, apoi de nas și se vede clar că-i în mare cumpănă. Directorul se uită pe geam, gânditor, și nu știe nici el ce să mai spună. La asta nu se așteptase. Știa că-n orice instituție trebuia să fie câte-un informator și chiar îl bănuia de ceva timp pe profesorul de biologie, domnul Gheorghiu, om foarte dificil și atât de băgăreț, încât nimeni nu-l putea suferi. Dar uite, la nea Aristuță nu s-ar fi gândit în ruptul capului, era un om tare cumsecade și cu mult bun simț. Când s-a mutat aici, el l-a ajutat să-și găsească o casă cu chirie, la o bătrână de treabă, fără copii, care nu-i lua mare lucru și-i mai făcea și mâncare, aproape pe degeaba. În Aristuță avea cea mai mare încredere. Și tocmai el... Îl îneacă o revoltă amară și se simte scârbit de toate.
Luându-și ochii de pe geam, se-ntoarce aprig către omul din fața lui, hotărât să-i spună ceva de rău. Dar îl vede stând acolo, pe marginea scaunului, cu mătura în brațe (în tot timpul ăsta, n-o lăsase jos), cu ochii bătând în părți opuse și cu nasul lui ascuțit și roșu. Pe loc, toată pornirea i se topește și se-ntreabă ce-ar fi făcut el în locul acestui om cu nevastă bolnavă, care trăia numai din leafa de la școală și din câteva straturi în spatele casei și niște orătănii prin curte.
Deodată, fața lui Aristuță se luminează de-un gând:
-Auziți, dom' derector... Da' ce-ar fi, mai bine, să scrieți dumneavoastră pe-o foaie ce vreți să le spun la ăștia? Și eu o scriu dup-aceea, o iscălesc și le-o dau. Ă, ce ziceți?
Surprins, directorul se gândește câteva minute, apoi dă din cap afirmativ, dar cu mare, mare greutate.
-Când îți trebuie?
-Păi, mâne.
-Bine, diseară să treci pe la mine pe-acasă, să ți-o dau.
Omul se ridică, ușurat peste măsură, dă pe gât ultimul păhărel de țuică și iese din cabinet ca un om eliberat brusc de toată greutatea lumii.
Timp de trei ani, până în '89, la fiecare sfârșit de lună Aristuță trecea pe la domnul director, beau împreună câteva pahare, apoi lua raportul acasă, îl copia conștiincios (directorul avea grijă să-l scrie cu greșeli, să nu bată la ochi), îl iscălea și-l preda la Miliție. Abia la câțiva ani după Revoluție, într-o seară, fostul șef de post i-a spus directorului, după mai multe pahare de vin la cârciuma din sat, că a bănuit de la bun început despre înțelegerea lor. Nu, nu i-a pârât nimeni, dar rapoartele deveniseră prea ordonate și prea detaliate pentru spiritul împrăștiat al lui nea Aristuță. Profesorul a rămas stupefiat:
-Și cum de n-ați făcut nimic? - fostul milițian nu fusese deloc iubit în sat, pentru că le făcuse rău multor oameni.
-Eah... de ce să fac? Oricum știam tot ce mișcă-n școală, că-mi spunea Gheorghiu. Dom'ne, așa om parșiv nici măcar eu, ca șef de post, n-am mai văzut, era-n stare s-o dea-n gât și pe mă-sa, numa' așa, de plăcere.
-Da, dar...
-Domnule profesor, mi-ați învățat băiatul și-acu' e om întreg. Și-apoi, poate-așa m-am mai spălat și eu de păcate, că, slavă Domnului...

Calculator și ușă termopan

-Dom' derector! Dom' de-rec-tor!! Dom' de-rec-to-uo-uor!!!

Spartă de strigătul răgușit al omului cocoțat pe poartă, liniștea nopții se duce pe apa sâmbetei și toată ulița explodează de lătratul furibund a cel puțin zece câini (bine, unul lătrase și până atunci, așa lătra în fiecare noapte, dar nu-l mai băga nimeni în seamă).

În casă se aprinde o lumină și capul ciufulit (acolo unde încă n-ajunsese o calviție destul de precoce) al directorului școlii se arată în chenarul unui geam deschis cam în forță.

-Ce-i, bre, nea Aristuță, ce-ai pățit?

Deasupra porții de lemn, fața numitului Aristuță, luminată de becul aprins în casă, pare un bostan cu lumânare înăuntru. Nasul ascuțit și roșu (trădând o vizită mai îndelungată la cârciuma lui Popândău, de lângă șosea) strălucește între doi ochi, strălucitori și ei, care din naștere bat unul spre stânga și celălalt spre dreapta, de nu știai niciodată exact în care dintre ei să te uiți, când vorbeai cu posesorul lor. În ciuda strigătului cu nuanțe disperate, omul pare destul de jovial.

-Dom' derector, ne-a spart școala! anunță el, triumfător.

-?????

Cât timp directorul încearcă să proceseze această informație nocturnă, în pătratul luminat al ferestrei se ivește și silueta mașcată a soției.

-Nea Aristuță, iar te-ai îmbătat! Nu ți-e rușine să strici somnul oamenilor? Las' că mâine vorbesc eu cu tanti Natalița, să-ți ia dânsa leafa, să n-o mai bei.

Capul omului dispare după poartă, se aude imediat o bufnitură surdă, urmată de enumerarea câtorva sfinți din calendarul creștin-ortodox și de un schelălăit îndurerat.

-Fire-ai tu a dracu' de potaie care umbli noaptea pe drum ca nebuna! Marș de-aici!

După câteva icnituri, fața apare din nou deasupra porții și cei doi ochi aruncă priviri nevinovat-ofensate către ambele capete ale uliței concomitent.

-Săr'na, doan'țătoare! N-am beut nimica, nimica n-am beut, mă jur pe...

-Lasă, nu te mai jura. Ce-i, ce zbieri așa?

Omul, amintindu-și brusc de scopul venirii, răcnește iar, cu mare bucurie:
-Ne-a spart școala!

-Cine???

-Nu ș'cine, că n-am fost acoalea când o sparsără. Viniți, dom' derector, viniți repidi!

Nea Aristuță, omul de serviciu al școlii, dispunea de un accent moldo-oltenesc cu totul inedit, rod al descendenței lui moldovenești și al șederii, timp de aproape zece ani, într-un sat de lângă Târgu-Jiu, unde fusese-nsurat prima oară.

Directorul dispare din geam și, peste câteva minute, iese din casă, încheindu-și pantalonii trași peste pijama și chinuindu-se, buimac, să se introducă într-o haină cu mânecile întoarse pe dos. Trage zăvorul și deschide cu putere poarta, cu tot cu Aristuță, care ațipise agățat de ea. Trezindu-se speriat, omul sare, se lovește la picior, invocă iar sfinții (numai cinci, atâția își amintește acum, doar dintre cei mai importanți) și-o pornește șontâcăit după director, informându-l din mers:

-Cum v-am zis (că, ce-i drept, avusese de gând să-i zică): ieream la Popândău... ăăă... mă trimisă Natalița să-i iau și ei o bere. Și steteam eu așea, liniștit, când vine la mine ăla a lu' Cioflea și-mi zâce...

-Care al lui Cioflea?

-Ei, care! Ăla mai mare, șpanchi așa... cu nevas'sa grasă și șpanche. Ăla, dom' derector, care fusă pân Franța și s-a-ntors cu mâna-n... Doamne iartă-mă... că n-avusă unde lucra. Are iel un fel de casă cărămizie, așa, urâtă ca dracu', pe lângă crâșma lu' Popândău...

-Aaa, îl știu.

Directorul, profesor de fizică-chimie, venise în sat de doi ani, se transferase din alt județ. Îi muriseră socrii și s-au mutat în casa lor. Nevasta, învățătoare, îi cunoștea pe toți cei din sat, doar era de-aici, dar el încă nu izbutise, mai cu seamă pentru că aproape toți aveau și porecle. Iar mulți erau împrăștiați care-ncotro prin lume și tot apăreau pe-acasă, apoi plecau iar și tot așa.

-Și?

-Și are casa aia cărămizie și nevas'sa nici...

-Nu asta! Ziceai c-a venit la tine și ți-a zis...

-Aaa! Da, a vinit și mi-a zâs: „Bre, Aristuță (că ăștia nu mai știe de respect, îți spune pe nume așa, parcă ești preten cu iei), bre Aristuță, fugi, bre, c-au spart unii școala”. „Cum au spart-o?” zâc eu. „Nu știu, bre, cum au spart-o și cu ce, da' ușa nu mai ie, au luat-o”. „Hai, bre, ce, mă crez' că-s prost? Cum să ieie ușa?” „Uite-au luat-o. Du' și vezi.” M-am râdicat eu atuncea ș-am dat fuga la școală și, ce să videți? Ușa nu mai ierea! Ușa noastră nouă, de tirmopan, dom' derector, care-am pus-o acu' șăsă zâle. Nu mai ierea! Ș-am vinit răpidi să vă zâc.

Ajunși în fața școlii, se opresc amândoi cu mâinile-n șolduri, contemplând gaura neagră unde fusese ușa cea nouă. În mintea directorului deja începuse a se desfășura ancheta de la Inspectoratul Școlar; renovarea clădirii se făcuse cu bani europeni, după un an de stăruințe și un proiect amânat în multe rânduri, căci, satul fiind mic și cu populație școlară în scădere, școala era pe lista desființărilor. Văleleu! Să vezi tămbălău acum! Dacă mă dau ăștia afară?

Omul de serviciu, ostenit de efort și de emoții (și mai mult de cele șase halbe de bere stinse cu trei țuici, luate pe datorie la Popândău), se trântise pe băncuța din fața scărilor, cu capul balansându-i-se într-o toropeală reparatoare. 

-Nea Aristuță!

Capul tresare, cu ochii aruncați fiecare în direcția lui, și omul bâiguie, debusolat:
-Hai, bre, Popândău, mai dă o halbă, nu fi...

-Nea Aristuță, hai la Poliție!

Trezit de-a dreptul, bărbatul se ridică și-o ia hotărât spre poartă, dar o urmă inexplicabilă de rațiune îl oprește brusc:

-Nu-i!

-Ce nu-i?

-Nu-i polițistu', îi plecat în concedi, vini mâne.

-Aoleu! Și ce facem noi acum?

Nea Aristuță se trage zdravăn de urechea stângă, semn de maximă concentrare în situații de cumpănă, și, proptindu-se cu forță în ambele picioare în căutarea echilibrului destul de diluat de vizita la Popândău, dă soluția:

-Nica! Nica nu facem.

-Cum adică „nica”?? Nu putem lăsa așa, trebuie să recuperez ușa, altfel îmi impută mie banii.

-Nu vă im... im... nu, dom' derector. Găsim noi și hoțu', că doar nu-i peste lume. Da' nu acu', noaptea. Mâne. Acu' ce să facem noi, un' să căutăm pe-ntunerecu-ăsta?

Directorul, cu mâinile-n buzunarele pantalonilor, cu cămașa de pijama ieșită la spate, se gândește că uite, are dreptate amețitul. Unde să cauți acum? Are el o bănuială cam cine-ar fi putut-o fura, dar ar fi unul dintre ultimele locuri din lume unde s-ar duce noaptea, fără polițist. Și cu Aristuță beat tot. Oftează și se-ntoarce să plece. Când, deodată:

-Ptiu, drace! Nea Aristuță!! Da-n școală ai intrat, să vezi dacă n-au luat ceva?

Aristuță, cu mâna pe poartă și cu gândul la câte țuici i-ar mai da pe datorie Popândău, ciulește urechile și-și dă una peste frunte, împrăștiindu-și ochii și mai tare:
-Ietete! La asta... Dom' derector, nu, trebe să spun că nu m-am gândit.

-Păi, hai să vedem.

Cam cu frică, se-mbărbătează amândoi și intră în școală, aprind repede luminile și încep să se uite prin sălile de clasă (ce Dumnezeu ar fi putut lua de aici? burete, cretă? ce?), apoi în cancelarie.

-Nu lipsește nica. Cre' că numa' de ușă a avut nevoie, dom' derector.

Directorul răsuflă ușurat câteva secunde, apoi, bătut de-un gând, se repede spre cabinetul lui. Ușa dată de perete...

-Hîîîu! Calculatorul!!! Au luat calculatorul! Vai de capul meu, abia am reușit să conving Primăria să ia un calculator pentru școală, și-acum...

-Deh... - Aristuță se trage iar de ureche, cuprinzând cu ochii lui răsfirați întreaga încăpere.

Într-un final, amărâți din cale-afară, cei doi ies din școală și omul de serviciu scoate cheile din buzunar, să încuie ușa de la intrare. Izbiți de comicul situației, îi pufnește pe amândoi un râs nebun, alimentându-se unul pe altul câteva minute bune. Apoi, ies în drum și se despart. Unul se duce acasă, să-ncerce să mai doarmă o oră, două, dac-o putea, de grijă. Celălalt, pomenindu-i iar pe cei cinci sfinți de care-și aducea aminte, se îndreaptă fără grabă către cârciuma lui Popândău că doar îi promisese Nataliței că-i duce și ei o bere.

A doua zi după amiază (polițistul se-ntorsese din concediu dimineață și era deja la post!), directorul, Aristuță, polițistul înarmat și încă șapte săteni inimoși și voinici, descind în ograda unui conațional din marginea satului, de lângă pădure. Doi copii foarte mici, în fundul gol, se joacă într-o baltă de lângă gardul spart în multe locuri. O femeie învârte ceva într-un ceaun uriaș din mijlocul curții (îmm, nu miroase rău, mănâncă bine ăștia). Când îi vede la poartă, își ridică fustele și o rupe la fugă spre casă, agitând linguroiul de lemn și urlând ascuțit:

-Mercedese! Mercedeseee!! Ieși afar' c-a vinit milițistu' cu derectoru' de la școală!

În pragul ușii apare Mercedesul în chestiune, umflat de somn (și umflat de felul lui), cu un maieu galben prea scurt pentru burta revărsată abundent peste pantalonii prea scurți și ei. În mâna dreaptă - un ditamai ciomagul, legănat alene și prietenește.

-Ce vreați, mă?

Polițistul dă să deschidă portița, dar un câine năpârlit tot se repede hămăind furibund spre el, convingându-l să-și abandoneze intenția. 

-Mă, Mercedes, am vrea s-aruncăm o privire pe-aici, ce zici tu?

-Da' de ce?

-Păi, uite, s-a spart aznoapte școala. Știi tu ceva de asta?

-Ce treabă am eu cu școala, dom' polițist? se înmoaie puțin la glas gazda, continuând, însă, balansarea ciomagului. De un' să știu io de școală??

-Atunci, lasă-ne să intrăm, să ne uităm puțin pe-aici, ca să ne facem și noi treaba și dup-aceea plecăm mulțumiți.

-În curtea mea nu intră niminea!

Acum, foarte pe scurt, câteva fapte mai semnificative, în ordinea lor cronologică:

1. polițistul, mânat de menirea și de autoritatea lui, deschide portița și unul dintre sătenii cei mai zdraveni amplasează un șut teribil câinelui furios, zburându-l câțiva metri mai încolo

2. femeia se repede, lovind cu linguroiul de lemn în toate părțile, până când se bucură de un tratament asemănător celui aplicat anterior câinelui și rămâne, năucă, lipită de peretele coșmeliei

3. copiii încep să urle, dar nu-și părăsesc locul de joacă

4. directorul rămâne în poartă, neavând idee ce să facă

5. ochii lui Aristuță devin chiar mai debusolați decât înainte, uitându-se, unul - la femeia prăbușită lângă perete, iar celălalt - la ceaunul în care mâncarea începuse să se ardă, sfârâind

6. Mercedes abandonează și ostilitățile, și ograda, rupând-o la goană și pierzându-se în pădure (unde-a fost găsit o săptămână mai târziu, cu piciorul prins într-o capcană pentru iepuri pe care, culmea ironiei, chiar el o pusese acolo, mai demult).

Una peste alta, ușa termopan a fost găsită destul de repede, sub unicul pat din casă, acoperită cu o zdreanță de pătură („Ce voiați să faceți, fă, cu ea?” „Nu știu nimica io, dom' milițist, nu mi-o spus omu', întrebați-l pe iel”). Iar calculatorul era dosit în cotețul populat de cinci găini, plin de găinaț, dar altminteri funcțional.

Epilog

În aceeași seară, în prezența unei halbe de bere și a unui auditoriu înjghebat ad-hoc, dar extrem de receptiv, nea Aristuță, îmbrățișându-i pe toți cu privirea lui cuprinzătoare, și-a încheiat povestea cu o concluzie pe cât de rafinată, pe atât de pertinentă:
-Videți voi? Nimini n-o mai spart școala asta niciodată. Da' nu! Hai să punem tirmopane, hai s-aducem calculator... Ei, iaca tirmopane, iaca calculator! Tu'i arhanghelii Mihail și Gavriil și Sfântu' Petru și Sfântu' Niculae și Sfântu' Gheorghe și...

Neputând depăși nici măcar acum bariera celor cinci sfinți, și-a cufundat nasul ascuțit în halba proaspăt umplută de Popândău, oftând a neputință, sub privirea înțelegătoare a cârciumarului:

-Pe-asta nu-ți iau bani, că mi-ai făcut vânzare bună azi.

Bicicleta zburătoare

Ieri, berbecuțul Mișu a primit

un dar cu totul nemaipomenit:

o BICICLETĂ!!! -Doamne, ce minune!

Cât mi-am dorit-o, zău, nici nu pot spune...

Nebun de fericire, o privește -

e roșie, uite cum strălucește!

Tropăie lângă ea, ca un năuc:

-Vreau s-o încerc. Acum vreau să mă duc!

-Nu vezi că plouă și e frig, copile?

Unde te duci? Mai sunt și alte zile.

Dar nu se poate discuta cu el,

că e căpos, chiar dacă-i mititel.

-E bicicleta mea, frumoasă, nouă,

vreau s-o încerc, nu-mi pasă dacă plouă.

Încalecă pe ea și pedalează,

prinde viteză și se-ndepărtează

de casă. Și-i atât de bucuros...

-Nimic pe lume nu e mai frumos

decât să te simți liber și ușor.

Cu bicicleta asta, simt că zbor!

Acum, parcă nimic mai mult nu-mi place.

Dar ia să văd ce-ar mai putea ea face -

îmi pare magică și cred că poate

să sară peste gardurile toate.

Uitând că-i bicicletă, nu căluț,

se-avântă Mișu către un gărduț,

își ia viteză și-i convins, se pare,

că bicicleta lui poate să zboare.

Dar, ce să vezi, că ea s-a-mpotmolit

și peste gard pe Mișu l-a zvârlit,

cu o mișcare bruscă și înaltă.

Aterizat de-a dreptul într-o baltă,

berbecul, cu genunchii vineți tot,

se miră: -Uite, asta nu mai pot

să înțeleg, chiar dacă m-ai tăia:

cum să îmi facă ea așa ceva?

Cadoul meu, din toate mai frumos,

să mă arunce chiar așa, pe jos??

Sculându-se din baltă, amărât,

o ia de coarne: -Știi ce? N-ai decât!

Am să te duc acasă, frumușel,
și-am să te vând, pe doi lei, vreunui miel.
Apoi, văzând-o cât e de frumoasă,
se-nmoaie Mișu tot: -Mai bine lasă!
Mâine venim din nou și încercăm
peste un gard mai mic iar să zburăm.

Dar ăsta a rămas un vis și-atât -
a doua zi,-nvelit până la gât,
Mișu a fost tratat cu ceai de tei,
fiindc-a răcit de-atâta zbor, ce vrei...

Operație de rutină

„De mâine, precipitații sub formă de lapoviță și ninsoare, mai ales în zona de N-E a țării.”

Ninge! Ninge, ninge!!

Cu ochii lipiți de geam, în așteptarea ninsorii de mâine, nici nu-i trecea prin cap că habar n-avea ce-ar fi putut face cu această informație. Ieșise de două ore din operație și nici n-avea voie să se miște prea mult, darămite să iasă afară. Și durerea... Pfuai! Așa o tăietură mică și-o operație ușoară, și uite ce rău doare. Da' nu contează, bine c-a trecut operația. Și bine că nu i-a fost frică. A fost chiar destul de fain, i-a plăcut, păcat doar că n-a putut să vadă, nu i-au dat voie.

Ieri dimineață, în timp ce se pregătea să plece la școală, a podidit-o o durere crâncenă în abdomen, care-a lăsat-o fără suflu  câteva minute bune. Atât a fost. A rămas doar un oarecare disconfort, dar s-a gândit să meargă, totuși, la doctor. Dac-o apuca din nou, în clasă și se speriau copiii? S-a dus la spital, la un chirurg care-o știa de când era mică și, deși a tras mai multe cu ea, au rămas buni prieteni. Doctorul, un permanent jovial, s-a bucurat grozav când a văzut-o:
-Săru' mâna! Ți-ai mai rupt ceva? Hai că-ți pun un ghips albastru, fain de tot.

S-a cam dezumflat când a auzit că nu, nu-și rupsese nimic. Dar, în timp ce-i palpa abdomenul (îu, mă doare, nu mai apăsați așa !), s-a luminat din nou, râzând cu toată fața:

-Ia uite! Ai apendicită. De când te doare?

-De azi, și m-a durut doar o dată.

-Aa, cel mai bine! Du-te tu frumușel acasă, bea niște ceai, nu mânca deloc diseară și mâine vino să te operez. Nu te internez să stai peste noapte în spital, că știu că nu-ți place. Dar mâine la 7 fix ești aici, bine? Altfel, vin și te iau de-acasă. M-ai auzit, că văd că te uiți aiurea? Ce, doar nu te temi?!

-Ei, na!

-Hai, șterge-o și anunț-o pe maică-ta cu blândețe, știi că se emoționează și mă sună imediat, să-i spun tot ce-am de gând să-ți fac. Și nu pot să-i spun chiar tot... - râzând, a luat-o de după umeri și-a scos-o pe ușa spitalului, unde s-a ciocnit de o băbuță, pe care a luat-o de după umeri și a intrat cu ea în spital.

S-a dus acasă, n-a băut ceai, a mâncat toată ziua (auzise că după operație n-ai voie să mănânci) și dimineață, la 7 (fără patru minute) a venit, ascultătoare, la operație. Doctorul - radiind de bucurie:

-Ai mâncat ceva aseară?

-Ăăă... nuu... - ochii în altă parte.

-Off, ți-a crescut nasul. Uite, ca să scapi de clismă (numai fiindcă te iubesc), ia supozitoarele astea două și, în juma' de oră cel mult, rezolvă problema. Să nu cumva să mă păcălești, că acum e serios!

Cu problema rezolvată, a fost dusă într-un salonaș, unde medicul anestezist i-a pus tot felul de întrebări (alergii, boli anterioare, anxietăți etc.) și-a pus-o în temă cu ce urma să se întâmple. Apoi a intrat în sala de operații, unde o echipă întreagă aștepta cu nerăbdare s-o deposedeze de apendice. Bine, n-o mai duruse deloc de ieri dimineață, se simțea chiar foarte în formă, dar, dacă tot fusese programată operația... Oricum dura puțin și după aceea - o săptămână concediu!

Cu genunchii aduși la gură (și cum reușesc să se ghemuiască în halul ăsta pacienții cu burtă?), și-a încasat anestezia (nici n-a durut, bine că nu mi-a fost frică), apoi s-a-ntins comod pe masă (ce îngustă e! un om de 100 de kile cum încape aici? oare-l pun pe două mese, sau cum fac?). 

-Domnule doctor, nu cred c-am amorțit, să știți.

-Ia să vedem. Simți asta?

-Ce să simt?

-Vezi? Bine că n-ai simțit - vocea de după masca chirurgicală a râs, ghiduș.

-Auzi, Fănică, te mănâncă-n... Poate te-așteaptă bărba'su după operație și vezi ce-ai să simți tu atunci...

-Lasă, bre, o știu de când era puștoaică, nu se pune problema, o tachinez și eu un pic, să n-o apuce emoțiile. Când mi-ai venit tu la spital, cu maică-ta galbenă toată și pierită și cu două oase rupte, și-n loc să te dai cu capul de pereți de durere, tu te hlizeai că uite ce umflat e piciorul, și negru... Mai ții minte?

-Cum să nu? 

-Ce-ai căutat tu pe cal, nu pot pricepe. În toiul iernii, fără șa, fără frâu, fără nimic, nici nu știai să călărești, așa zăludă...

-Mde... 17 ani...

-Eah, parc-acum ești mai brează... Uite ce genunchi ai. Unde te-ai putut lovi în halu-ăsta?

-Am căzut pe scări, în piață. Eram pe tocuri, am agățat prima treaptă, am sărit peste celelalte două și-am aterizat direct în genunchi. 

-Și de ce n-ai venit să te dreg? Te vindecai mai repede și nu mai defilai așa prin târg, cu genunchii rupți, ca un băiețoi.

-Nu vii la doctor pentru orice julitură.

-Dacă tot te schilodești în așa un hal, poartă și tu niște pantaloni matlasați...

Ochii veseli ai doctorului s-au ivit deasupra cearșafului care fusese pus în fața ei, ca să nu vadă operația (și cât i-am rugat să mă lase să văd).

-Ei, na. Nu mă lovesc chiar tot timpul.

-Nuu, nici pomeneală!... Ia uite, ți l-am scos, gata!

-Pot să-l văd, pot să-l văd?

-Nu.

-Vă rooog!

-Tu nu știi de „nu”?

-Bineee... La următoarea apendicită, mă duc la alt doctor. Chiar, domnule doctor: apendicele poate să crească la loc?

-Hai, că ești... Da' ia spune: tu vreun copil nu faci?

-Nu vine.

-Poate nu știi cum să-l chemi... Că așa, de capul lui, nu vine. Dacă eram eu bărba'tu, cinci plozi aveai pân-acum.

-Da, da!

-Poate are și el socotelile lui. Abia te crește pe tine...

-Haideți, domnule doctor, cine v-aude, v-ar putea și crede.

-Păi! Știi? Ești bună de carne, măi fată, uite ce ușor te cos. Ești numai bună de operat. Să mai vii pe la noi!

-Aa, mulțumesc! Așa compliment...

-Cu plăcere. Ne străduim și noi... Mai durează câteva minuțele, să te croșetăm bine, să nu se descoase.

-........

-Te croșetăm, auzi?

-........

Capul prietenos al doctorului a apărut din nou deasupra cearșafului, de data asta îngrijorat.

-Ți-e rău? Ești cam palidă, ce ai?

-Mi-e somn.

-Să n-adormi! Mișa, nu-nchide ochii, m-auzi? Te bat! Uită-te la mine!

-Dom' doctor, i-a scăzut tensiunea!

-Măi fată, să n-adormi! Mișa!! Deschide ochii, fir-ai tu să fii, numai din astea știi să-mi faci!

„Tata?”

-Închide-o mai repede, c-o pierdem! Ce dracu-i asta?  Așa, din senin?

„Tata!! N-ai mai venit de mult. Doamne, ce dor mi-era! Mă scoți la o plimbare?”

-Deschide ochii, copchil zălud! Vrei să mă omoare maică-ta? Te bat până nu mai poți, te omor eu, dacă vrei, da' să nu cumva să-mi mori pe masă, ca proasta proastelor! Ce le spun eu maică-ti și lui bărba'tu?

„Nu pleca, vin și eu. Așteaptă-mă! Tata!! Vin și eu!!!”

Mâine ninge, mâine ninge!

Ușa rezervei dată de perete și doctorul se aruncă de sus pe marginea patului, sporindu-i durerea.

-Au!! Mă doare, ce Dumnezeu?

-Să te doară! - furie forțată, ca să ascundă spaima din ochii lui, obișnuiți să fie mai tot timpul veseli.

-Ce dracu' ai făcut? Vrei să mă bagi în pușcărie? Vrei să mă ucidă ai tăi? De la o apendicită?? Te-a apucat așa, deodată, ai dat ochii peste cap și te duceai. Nimeni n-a-nțeles de ce.

-L-am văzut pe tata.

-Aa!

Doctorul se uită la ea, îngândurat și înțelegător (a fost alături de mine și de mama în toată cumplițenia aceea).

-Lasă-l pe taică-tu, el e bine, acolo unde e. Crezi c-a venit să te ia, așa crezi? Atâta minte ai? Vino-ți în fire și nu te mai boci, că ești mare de-acum. Vrei să rămână maică-ta și fără tine?

-Dar n-am fost eu vinovată. Credeți c-am vrut? Cum aș fi putut să...

-Mintea ta aia bezmetică, ea ți le face pe toate. Dacă n-are cine te bate sau te iubi, să-ți scoată toți gărgăunii din cap. Măcar dac-ai fi vreo proastă... Dar proastele nu fac din astea.

Văzând-o că-i tremură bărbia a plâns, vocea i se-nmoaie și redevine veselă:
-Hai, lasă! A trecut, ești bine. Apucă-te și fă niște copii. Uite, dacă nu poate bărba'tu...

-Haideți, domnule doctor, nu mă faceți să râd, că mă doare.

-Zăludă ce ești tu! Dacă nu te-aș ști de mică... Hai, îți dau un calmant, ia și-ncearcă să dormi puțin, că mâine te dau jos din pat și te scot la o plimbărică.

-Domnule doctor...

-Zi-i!

-... Mulțumesc frumos!

-La ce-mi mulțumești? Că nu te-am lăsat să mori, ca proasta? M-am temut de maică-ta.

-Da. Mulțumesc!

-Lasă. Hai, nani!

O bate ușor pe mână, apoi îi duce palma la buze și se ridică să plece. În fața ușii, se întoarce brusc, cu furie disimulată:

-Și fii foarte atentă: data viitoare când mai ajungi la mine, întâi te bat măr, și-abia dup-aceea te operez, măcar să nu-mi pară rău, dacă-mi mai faci vreun  pocinog. Ai înțeles?

-Bine. Și eu vă iubesc!

Râs prietenesc și ușă închisă. 

Mâine ninge!!!

Exact!

-Maaami! Andrei m-a călcat pe mână și tot el mi-a spus „ticăloasă mică”.

-Baaa nu! Să n-o crezi pe tică... pe Simina, să n-o crezi! Numai minciuni spune toată ziua.

-Cere-ți scuze imediat, Andrei!

-Nu-mi cer. Ea să-mi ceară mie, pentru c-a mințit. Nu i-am spus „ticăloasă”.

-Ba da, așa mi-a spus.

-Dar cum i-ai spus?

-I-am spus... i-am spus... „frumoasă” și a-nțeles ea greșit.

-Cere-ți scuze!

-Nu.

-Rămâi fără calculator mâine, toată ziua.

-Ei, na, dac-așa vrei tu...

-Bine, mâine ești fără calculator.

-Foarte bine! Așa să faci, dac-așa îți iubești tu copilul...

-Atunci, rămâi și poimâine.

-Bine, bine! Ăăăă... scuze, Simina!

-Nu te iert.

-N-ai decât, dacă ești o...

-Andrei!

-Gata, gata! Am vrut să spun: „dacă ești o... scumpă”, dar nu m-ai lăsat să termin.

-Haideți, mergeți în camera voastră, am de lucru.

„Dumnezeule, unde să te-ascunzi, să poți scrie și tu ceva? Atâta gălăgie, tot timpul... Oare alții cum scriu? Tot așa? Cât mi-ar plăcea să am și eu un locșor, în care să fiu singură doar o oră pe zi, o oră la două zile, să pot lucra.”

-Mamă, îmi dai și mie un desert, ceva?

-Andrei, tocmai ai mâncat o felie mare de tort.

-Atunci, poate niște pufuleți, sau o gustărică, orice.

-Copilule, tocmai ai mâncat.

-Dar știi că eu sunt un mâncător. Ce, vrei să nu mai mănânc, să mă-mbolnăvesc?? Asta vrei tu, mamă?

-De ce nu-i spui lui tata, că el n-are nimic de făcut acum? Poate să-ți dea niște pufuleți.

-Dar eu vreau să-mi dai tu, mămica mea.

-Bine, vino să-ți dau.

-Ești o sfântă! Știi cât de mult te iubesc, nu?

-Știu, știu.

„Stă în camera lui, la televizor, poate-o fi și adormit, și se preface că n-aude nimic. Doar știe că am de lucru. Dar cred că exact de asta. Atâta meschinărie... Cum Dumnezeu poate?? Când el are treabă, nimeni nu-l deranjează; se-așază la calculator și nu mai aude nimic. Poți să și mori în spatele lui, că habar n-ar avea. Ce bine-o fi să fii chiar așa nepăsător... Uneori îl invidiez atât de mult...”

-Hri-i-isto-o-os a î-î-învia-a-at din mo-o-orți...

-Ce-i asta, copilule? Ăsta-i un cântec sfânt și tu-ți bați joc?

-Ei, na, cântam și eu, n-am voie?

-Și altceva n-ai găsit de cântat?

-Dacă mie-mi place asta...

-Atunci, nu mai ai voie să cânți cântece sfinte.

-Cum adică? Îmi iei tu mie libertatea mea religioasă??

„Să mă duc repede în bucătărie, să nu mă vadă că râd. Copilul ăsta... Cred că de asta există instinctul matern, să-i iubești atât de mult, altfel ai fugi în lume.”

-Mamă, Simina asta își bate joc de elicopterul meu, zice că-i „penibil”. Ceart-o!

-Păi, mie mi se pare că-i penibil, na, ce vrei?

-Poneii tăi îs penibili, fetițo, și tu ești penibilă. Elicopterul meu e de firmă, așa să știi.

„De la orice se ceartă, de la absolut orice. Așa or fi toți frații? Nu cred. Eu nu m-am certat cu frate-meu. Bine, el e cu opt ani mai mare, n-a coborât la mintea mea niciodată. Dar ăștia doi... Hai măcar să mă distrez și eu puțin, să-l tachinez pe Andrei, să văd cât de repede îi sare țandăra.”

-Andrei, ia spune: nu ți-ar plăcea să mai ai o surioară?

Băiatul ridică speriat capul și scapă elicopterul din mână.

-Alta decât asta?

-Da, o soră bebeluș. Ți-ar plăcea?

Se uită suspicios la Simina, deschide gura să spună o măgărie, dar ceva din privirea mamei îl oprește și devine prudent și diplomat:

-Adică... a doua soră??

-Da.

-Nu, nu! Asta-i suficientă.

„Cât de naiv poate fi copilul ăsta, la 11 ani ai lui... E-n stare să creadă orice-i spui. Crede și-n Moșu', și-n Zâna Măseluță, în toate. O colegă de-a mea spunea odată că nu-i bine să lași copilul să creadă în toate astea și să trăiască în povești, că e dăunător. Să-i spui de mic cum e viața, ca să se maturizeze cât mai repede. Eu n-am înțeles asta niciodată: la ce bun să te maturizezi repede? Să te trântești cât mai devreme cu capul de tot urâtul vieții, că altceva... De ce le-aș face eu, tocmai eu, așa ceva copiilor mei? Mi-ar fi, oare, recunoscători?”

-Andrei, ai scris scrisoarea pentru Moșu'?

-Sigur c-am scris-o.

-A scris vreo cinci, doar știi că el se răzgândește în fiecare zi.

-Ia mai taci, fată nerușinată!

-Maaami!!

-Cere-ți scuze!

-Haide, Simina, scuze!

-Pot să citesc și eu scrisoarea ta?

-Îmm... bine, dacă vrei tu neapărat...

„Dragă Moșule,

Eu sunt Andrei. Anul ăsta am fost așa și-așa. N-am fost cuminte chiar în toate zilele, dar tare-aș vrea să-mi aduci un Lego City cu o stație de pompieri. Sau un Mercedes SLR teleghidat. De fapt, adu-mi ce vrei tu, că oricum o să-mi placă. Și dacă nu-mi aduci nimic, eu tot nu mă supăr. 

                                                                                                                               Andrei

                                                                                                                           Și te ador!”

-Unde-ai văzut tu Lego-ul acela?

-La Mall, i l-am arătat și lui tata.

-A, i l-ai arătat? Bine.

„Mare brânză, să te maturizezi... Oricine poate. De fapt, uite... eu... Dar nici nu vreau neapărat! O grămadă de ani mi-au reproșat toți c-am rămas copil și că-s în lumea mea și nu știu să plătesc o factură. De parcă n-aș putea, ce să spun... Și mi-au tot aruncat asta-n față, ca și cum ar fi vreun păcat capital, de-ajunsesem să cred că-s cel mai neputincios om de pe pământ și nu mai aveam pic de încredere în  mine. Dar uite, din copilăria asta s-a născut o carte. Singură am făcut-o, nu mă cunoștea nimeni. Dar nu! Nici așa nu-i bine! Cum să faci tu ceva singură, fără să depinzi de el? Așa ceva nu se poate suporta și trebuie să plătești pentru asta. Și-am plătit la greu...”
-Mamă, ne dai cina?
-Am ceva de lucru și trebuie să termin. Spune-i lui tata, poate și el.
-Tată, tatăăă! Dă-ne cina, te rugăm!
-Mama-i ocupată cu laptopul?
-Încerc să selectez niște texte pentru portal, se poate? Poți și tu să faci niște sandvișuri, nu?
-Cum să nu? Doar la ce-i bun tata? Mama să scrie poezii, și tata să se ocupe de toate...

„Nu se mai satură odată... Zici că scriu poezii toată ziulica. Și eu scriu doar când ies în balcon, să-mi beau cafeaua, că în casă oricum nu se poate. Toată iarna am scris în balcon, îmi îngheța pasta-n pix și trebuia să am tot timpul unul de rezervă în buzunar. Uite-așa am scris, în cea mai mare viteză, în 10-15 minute trebuia să termin poezia, ca să nu-ngheț de tot. Și când îl aud: <<toată ziua scrii>>... Offf! N-am avut niciodată măcar o oră-ntreagă pentru asta. Câtă, câtă răutate...”
-Haideți, copii, la masă, că mami e ocupată.
În bucătărie, ușa închisă.
-Nu ți-e rușine? Ce-ncerci să faci? Să le bagi copiilor în cap că n-am timp de ei, fiindcă te-am rugat să faci niște amărâte de sandvișuri? În halul ăsta ai ajuns??
-În halul ăsta m-ai adus.
-Tu chiar nu poți suporta să fac ceva din care să nu faci și tu parte, nu? Cum n-ai putut suporta nici cartea și nu m-ai lăsat să mă bucur de ea. Înțelege odată, pentru Dumnezeu: nu mai suntem în aceeași poveste!
-Ba daaa! Sunt tatăl copiilor tăi și asta n-o să mi-o iei niciodată.
-Și-atât! Poartă-te ca atare! Nu-mi mai pândi fiecare pas și fiecare cuvânt, că n-ai niciun drept. Rupe-te odată și lasă-mă să respir! Vrei neapărat să cad iar, ca anul trecut? Ce-ai să faci atunci?
-Au fost douăzeci de ani, Mișa.
-Chinuiți. Mai ales ultimii, care-au fost agonie curată. Știi ce mă miră? Nici măcar ție nu ți-a fost bine și nu pot pricepe de ce te mai agăți cu-atâta disperare. Deschide-ți un drum al tău și lasă-mă-n pace, că nu se mai poate-așa.
-Nu pot să te las.
-O să iau copiii și-o să plec.
-Unde? Unde-o să te duci, Mișa? În lumea aia minunată din mintea ta? Acolo? Și din ce-o să trăiți? Din salariul tău, din care jumătate e rata la bancă? Nu mai crești și tu odată...
„Nu, nu!! Să nu cumva să plâng acum, să mă vadă. Doamne, cât îl mai urăsc în momentul ăsta! Și cât de rău îmi face ura asta! Mă-mbolnăvește. Știe exact cum să-mi închidă gura, știe că n-am cum să plec și nu scapă niciun prilej să mi-o arunce-n față cu atâta satisfacție... Nu, să nu mă vadă cu niciun chip plângând.”
-Nu, nu mai cresc, și? Cumva tot o să plec. Și-o să mă descurc. Fără tine! Atunci, ce-o să mai faci, ce-o să mai spui, cum o să mă mai umilești? O grămadă de femei se descurcă singure.
-Nu tu. Tu te rătăcești și-n Mall. De fiecare dată! Crezi că poți să trăiești cu ce scrii? Nu, Mișa, nu poți. Poate, când o să fii și tu adult, o să...
-Sunt adult și lasă-mă-n pace! Te urăsc din toată inima mea!
-Eu te iubesc.
-Nu-s eu vinovată. Și nu-s vinovată pentru toate frustrările tale. Ție nu ți-a păsat niciodată când eu am fost amărâtă până m-am îmbolnăvit și-am căzut. Și n-ai făcut...
-Mamă, nu vă mai certați!
-Nu ne certăm, Andrei, discutăm.
-Îmi dă și mie cineva un desert? Haide, mamă, nu mai fi așa supărată! Tata te iubește.
„Exact!”

Promit să scriu

„Așa o căldură... Pfuai! Urăsc canicula. Mi s-a lipit fusta de scaun. Și exact azi a vrut editorul să ne întâlnim, nu putea într-o zi cu ploaie. Nici măcar nu știu ce să-i spun. Mi-ar mai trebui măcar două povestiri ca să fie gata volumul, să-l public odată, poate prind Gaudeamus-ul din noiembrie. Și n-am nici cea mai mică urmă de inspirație. Cum să-i spun așa ceva?”

Tramvaiul se zdruncină pe șina supraîncălzită și oprește. Coboară câțiva, urcă mult mai mulți. Și cald, și aglomerat. Numai bine.

„Ia uite la puștiul ăsta! Cu ochii în carte, căștile-n urechi, nici nu-i pasă că exact lângă el stă în picioare o gravidă. Oare chiar atât de needucat să fie? Bine măcar că citește, dar chiar așa? Nu-i mai învață nimeni pe copiii ăștia cum să se poarte? Stă femeia acolo, cu burtica mare, poate i se face rău. Ia să-i dau locul meu, mai bine.”

Un domn în vârstă se ridică și-i oferă scaunul gravidei, spre surprinderea vizibilă a acesteia.

„În sfârșit, un gest civilizat. Culmea este că femeia se miră. Uite ce-am ajuns - ne mirăm atunci când cineva se comportă așa cum trebuie. În ce lume mai trăim!

Așa de mult îmi doresc să scot cartea asta... Și-așa am debutat târziu, măcar câteva volume să mai pot scoate, să le rămână copiilor ceva. Ceva de la mama. Dar despre ce să mai scriu? Mă ucide căldura asta!”

Altă oprire. O bătrână îmbrăcată foarte modest, cărând cu mare efort o ditamai sacoșa, dă să coboare. Se împiedică de ultima treaptă și cade în genunchi. Din sacoșă se împrăștie câteva mere mititele și o pungă de zahăr, care se și sparge. Oamenii o ocolesc nu cu prea mare grijă, grăbindu-se să nu piardă tramvaiul, în timp ce femeia se străduiește să ridice punga de zahăr fără să mai verse ceva din ea.

„Așa ceva... Cum să-ți mai crești copiii în asemenea lume? Ce să le spui? Din atâția oameni, nici măcar unul...”

Puștiul needucat, care tocmai coborâse, scapă cartea din mână și, întorcându-se s-o ridice, dă cu ochii de bătrâna căzută, care, tot în genunchi, adună acum cu grijă merele (nici nu-i dăduse prin gând să ceară ajutor cuiva). Băiatul lasă cartea jos, se apleacă și strânge restul de mere, apoi o ia pe bătrână de subsuori, ridicând-o. Pe piciorul ei drept se prelinge o șuviță de sânge. Tramvaiul pornește, lăsând în urmă puștiul care a scos o batistă din buzunar, întinzându-i-o femeii, care-i întindea, și ea, un măr.

„Aaaa... La asta chiar nu m-am... Și ce rău am gândit despre el. Dac-aș putea, i-aș cere scuze. De-atâtea ori am judecat oamenii așa, la repezeală... Îmi vine să plâng, atât a fost de frumos. Așa o scenă ar merita pusă într-un film. Sau într-o carte.
Vai de mine! Acuși ajung și încă nu știu ce-o să-i pot spune omului. Sigur o să mă-ntrebe când e gata, doar trebuia să termin de trei săptămâni. Cât o să fie de penibil!”

-Taci odată, fire-ai a dreacu' de cotoroanță! Tacă-ți gura aia, că te cârpesc aici, pe loc!

-Ba tu să taci, balamutule! Să nu-mi spui tu mie „taci”, că nu m-ai făcut tu, să-mi comanzi ce să fac. Ce, crezi că mor de frica ta? Dacă mă mai 'nervezi mult, sun la 112 și vezi tu atunci cum te-ntorci repede-repejor la răcoare, fustangiu nenorocit! Cu aia, mă? Cu aia?? Care nici minte-n cap n-are?

-Las' că ai tu și pentru ea... Tacă-ți fleanca, că te-aude oamenii ăștia cât ești de nebună.

-Și ce dac-aude, ce, ei nu se ceartă și ei? Ce să-ți spun, „te-aude oamenii ăștia”... Da' când te duci tu la nenorocita aia nu te-aude niminea, nu?

-Să vezi tu ce-ți fac eu ție acasă... 112, ai? Iete, nebuna dreacu', știe ea de 112... Zob te fac, muiere, te calc în picioare, îți rup toate oasele din tine, să-ți iasă 112 din capu-ăla prost al tău de proastă care ești tu!

„Și ăștia-s buni de pus într-un film și de dus la Cannes sau la Berlin. Mare succes ar avea. Se dau în vânt străinii după scene din astea, care la noi sunt obișnuite, dar pe ei îi minunează grozav și li se par pitorești și pline de fantezie. Urmașii Romei, ce să mai vorbim... 

Mai am două stații și trebuie să cobor.”

Un bărbat de vreo treizeci de ani, în picioare, ține cu grijă mâna unei femei cam de aceeași vârstă, care stă pe scaun. Ea - palidă, încercănată, cu ochi încremeniți într-o durere mută. El - la fel de palid, privește când pierdut spre geam, când îngrijorat spre ea. Amândoi îmbrăcați în negru.

„Mi-a înghețat șira spinării. Aproape nu mai pot să respir. Câtă durere... Cine le-o fi murit? Un părinte? Nu, cred că mai degrabă un copil, prea încremeniți sunt. Doamne, Dumnezeule, cum să mai poți trăi după ce pierzi un copil? Dar doamna aceea care povestea într-o emisiune (zâmbind, pentru Dumnezeu!) cum, la cutremurul din '77, era în spital când blocul ei de șapte etaje s-a prăbușit și i-au murit părinții și amândoi copiii? Iar zâmbetul ei... ca un mormânt cu patru locuri, mare cât tot pământul. Nimeni, ni-meni n-ar trebui să trăiască așa ceva, nici cel mai rău om din lume. Față de asta, toate celelalte... Offf! Cum să-mi șterg ochii, să nu mă vadă cineva că plâng aici, singură? Mai ales ei să nu mă vadă, că nu cred că mai au lacrimi de plâns și n-ar putea suporta și mila mea.

O singură stație... Aoleu! Mi-e așa de jenă!”

-Mamă! Mamă!! Ma-măăăă!!!

-Te-am auzit, Andrei, nu mai țipa în halul ăsta! Numai gura ta se-aude-n tot tramvaiul. Ce-i??

-Mamă, ce-nseamnă „virgină”?

-... De unde ți-a venit?!

-Ieri, în pauza de după ora de mate', Sabin i-a spus Amaliei că-i „virgină” și ea i-a dat cu caietu-n cap. Ce-nseamnă, mamă?

-Înseamnă... înseamnă... ăăă... pură.

-Cum adică „pură”?

-Adică așa... curată.

-Aaaa, deci asta! Eu credeam că-i ceva rău, că Amalia s-a supărat.

-Nu e rău, e bine. Dar nu-i pentru copii.

-Mamă! Știi ce m-am gândit? Uite: în felicitarea de la anul de 8 martie, am să-i scriu doamnei că-i cea mai virgină învățătoare din lume. Crezi că știe ce-nseamnă? Sau mai bine să-i explic eu? Da' cred că știe, că doar e învățătoare și știe o grămadă de cuvinte și mereu...

-Andrei! Să nu cumva să faci asta!! Vai de mine, să nu scrii așa ceva!!

-Dar e tare curată doamna, și parfumată. și tot timpul ne spune să fim și noi curați și să ne spălăm și să...

-Andrei!!! Să nu care cumva, fii atent!

Cu mare efort, tramvaiul oprește într-o stație mai puțin aglomerată. 

„Ce mă fac? Ce mă faaac? Doamne, cât e de cald! Bine măcar că ne întâlnim la terasa aceea răcoroasă. Aș bea o ciocolată caldă, dar mi-e cam rău de la căldura asta nemernică. A, uite-l. Vai!”

-Bună ziua!

-Sărut mâna, doamnă! Ei, e gata cartea?

-Încă nu. Dar săptămâna viitoare, promit!

-Nu-i nicio grabă, oricum vreau să plec două săptămâni în concediu. Chiar voiam să vă cer scuze pentru că nu putem finaliza acum. Sper să nu vă supărați. Vă iau o ciocolată caldă, ca de obicei, sau acum vreți ceva rece, pe căldura asta?

Vis cu tata și cutremur

Același vis cu tata. De două săptămâni, în fi-e-ca-re noapte. Cu mici variațiuni, cam așa: știe (chiar acolo, în vis) că el a murit, dar parcă s-a întors și urmează să moară din nou! Visul se termină întotdeauna înainte de asta și constă doar în așteptarea celei de-a doua morți. Durere crâncenă. Atât de mare, încât, atunci când se trezea, rămânea minute bune paralizată, cu ochii în tavan, nu putea nici măcar să plângă și gura i se deschidea în gol, fără țipăt. Au trecut doi ani și visează mereu asta. Mersul la psiholog încă nu e la modă (acum jumătate de an încă eram comuniști și, obligatoriu, veseli și fericiți), iar colegele de cameră nu prea știu cum s-o ajute. Așa că-și ocupă întreaga zi și adoarme frântă, la o bucată de noapte, sperând la un somn fără vise. Da' de unde! Tata-i acolo, întors și gata din nou să plece. Nu se poate desprinde și vine mereu s-o vadă, să mai stea de vorbă, să se plimbe, așa cum le plăcea lor atât de mult.

Azi e cald, parcă prea cald pentru un început de vară. Nu s-a dus la cursuri și stă în cameră, singură. Vrea cu disperare să plângă și nu poate. Încet, încet, începe să-și miște mâinile, apoi picioarele, se ridică pe jumătate și rămâne la marginea patului, cu toate lacrimile acelea care nu vor să iasă. Un ultim efort și e în picioare. Se duce la duș (ce gol e căminul și ce bine-i să nu stai la rând). Se gândește s-o sune pe mama, dar nu știe cum să-i spună; n-au fost niciodată foarte apropiate. Și nici nu vrea s-o sperie sau s-o supere.

Dușul n-a spălat-o de durere, nici de spaimă. Când ajunge în cameră, hotărârea e deja luată. Etajul 4 - numai bine. Încalecă pervazul, cu un picior în afară și unul înăuntru, pregătit să iasă și el. Cum a făcut toată viața, nu se gândește prea mult tocmai acum, când are de făcut cel mai important lucru. Nici măcar nu se teme. Vrea doar să scape de visul acela și, mai ales, de ceea ce urmează după vis, când retrăiește începutul de vară de acum doi ani, cu toți irișii mov, înfiorători, care acopereau un mormânt. 

Piciorul dinăuntrul camerei își ia avânt, dar se oprește, dezorientat. Ciocănit hotărât în ușă. Involuntar:

-Intră!

Capul rotund și jovial al prietenului de-atunci, student la Fizică.

-Săru' mâna!

Nicio mirare față de poziția de pe pervaz; așa îi plăcea ei mereu să-și fumeze cafeaua, chiar dacă înălțimea îi dădea ceva emoții.

-Hai în oraș! o invită el, voios din cale-afară, ratând (ca de obicei) întunericul puțin nebun din ochii ei. Știi ce frumos e-afară?

Să-l alunge și să facă ce are de făcut... Da, sau ba? 

Ba! Poate mâine... (are doar 19 ani și nicio hotărâre n-a ținut-o vreodată prea mult). Băiatul ăsta îi este cel mai bun prieten acum, se cunosc de mici, au amintiri asemănătoare (el își pierduse mama, cu vreo cinci ani în urmă). Și reușește aproape întotdeauna, nu știu cum, s-o înveselească, de cele mai multe ori fără să intenționeze. 

Și-apoi, ce fel de zbor ar putea fi ăsta, când afară-i așa frumos și noaptea-i încă departe?

-Bine, hai! Stai să fumez o țigară și mergem. Da' mă duci la un film? 

-Unde vrei tu.

Conversație firească și plăcută, de prieteni din copilărie. Visul a rămas în urmă, deocamdată.

-Petre, îți amintești de cutremurul din '77? (de unde i-o fi venit??) Aveam șase ani și țin minte că tata m-a învelit într-o pătură și am ieșit toți la poartă (stăteam la țară). Au ieșit toți vecinii și-am stat afară o grămadă, până am adormit în brațe la tata. N-a fost fain?

-Nu prea a fost. Eu aveam zece ani și stăteam la bloc, la etajul trei. Ai mei s-au speriat îngrozitor, mama se tot ruga ca disperata și eu am plâns. Mă tem și-acum de cutremure.

Vuuu!

-Tramvaiele astea fac un zgomot... Măcar bine că nu trec și noaptea.

Vuuuu!

-N-a trecut niciun tramvai!

Vuuuuuu!

-Mișa! Dă-te jos de pe geam! Dă-te jos repede!! Repede, Mișa!!!

Pervazul a început întâi să salte, ca și cum ar fi jucat-o cineva pe genunchi (tata?). Apoi, au început să se miște pereții (ce-i asta???) și ea a căzut... În cameră (!!). El, palid și mut, a rămas înțepenit. Ea s-a adunat de pe jos și a început să vadă, cu încetinitorul, cum cădeau obiecte de pe rafturi: un pahar, radioul, trei cărți (de la Biblioteca Universității, Doamne, de nu s-ar rupe! cum de se poate gândi la asta?). Și pereții... Dumnezeule!

Îl ia de mână și-l trage sub cadrul ușii. E moale și alb, ca un băiețel de zece ani.

-Petre! Petre!! Vino-ți în fire, nu-i nimic! Petre!!! Să nu leșini, că te pocnesc!

De pe buzele lui albe, un murmur halucinant: „Tatăl nostru, care ești în ceruri...”

-Te pocnesc, să știi!

„Tatăl nostru, care ești în ceruri...”

În capătul holului, s-au deschis două crăpături mari în colțurile tavanului. Ei, ce senin e cerul! Ia te uită! De jos - zgomot mare, de turmă fugărită. Grecoaicele de la etajul I s-au repezit, urlând, pe scări (și grecoaicele erau, toate, crescute mult). Colțurile scărilor s-au fisurat, dar au rezistat eroic asaltului elen (clădire zdravănă, comunistă).

Deodată liniște. Îuu! Prea liniște...

Gata? Adică... gata?

„Tatăl nostru...”

-Taci odată! S-a terminat, nu vezi? Hai să coborâm repede, că poate-ncepe iar.

În fața căminului, câteva basarabence timide și cuminți își fac cruci peste cruci și dau din buze, cu ochii închiși (ia uite și la astea, alte evlavioase). Grecoaicele, zburlite și zurlii, grămadă în jurul unui grec (venit în vizită cam ilicit, căminul fiind doar de fete, cu portari vigilenți). Buimăcit după o noapte de chef cu pahare sparte și tot ce trebuie, grecul se aruncase pe geam, rupându-și un picior.

-Spune tu, Petre, câtă minte și la ăsta. Dacă stătea în cameră, nu pățea nimic. Singura victimă a cutremurului din complexul studențesc Pușkin... Au, Doamne!

Petre, cu obrajii în revenire spre coloritul firesc, rușinat profund de panica lui neprotectoare, evită s-o privească.

-Hai, nu fi așa de prost! Nu-i nicio rușine că te-ai temut, toată lumea se teme. Adică... nu chiar toată lumea. Mie, drept să-ți spun, mi-a cam plăcut cutremuru' ăsta.

Spășit, băiatul îngaimă:

-Să mergem să vedem ce-o fi prin oraș, vrei? 

-Îhî! Da' mă duci și la film, da? Și-mi iei o cafea după aia? Că n-am apucat să beau azi. 

-Te duc și la film și-ți iau și cafea. Hai să plecăm de-aici, că poate cade căminul pe noi.

În oraș, pagube mici. Așa, în treacăt - o statuie decapitată (ia uite ce comică e!), niște tencuială căzută la Universitate (poate-așa o renovează și ei puțin, că s-a cam coșcovit) și oameni destul de speriați. 

În sala de cinema (unul dintre ultimele locuri în care-ar fi trebuit să intre atunci, de altfel), băiatul o strânge tot timpul de mână (rușinat? bucuros? speriat? tandru?). Deodată, se apleacă spre ea, sever (nu l-am mai văzut niciodată așa de serios):

-Fii atentă, Mișa! Dacă mai pomenești vreodată de vreun cutremur, nu mai vorbesc cu tine-n viața mea!

Film bun - o comedie hazoasă tare. Apoi cafeaua, apoi Grădina Botanică.

Apoi noaptea. Tata nu s-a mai întors. Niciodată de-atunci. Și au trecut 25 de ani.