vineri, 20 mai 2016

Dacă e mov, e o văcuță



Văcuța Fifi se gândește!!
Da, da, cu semn de exclamare,
căci ei gânditul nu-i priește,
îi taie pofta de mâncare.
Dar, uite, azi e cam țâfnoasă,
de dimineață e așa -
nu prea se simte ea frumoasă
și asta-i rupe inima.

I-a spus o oaie că există
văcuțe mov pe undeva.
Ea e maro și-i tare tristă;
cât și-ar dori un ten lila...
Da! uite, parcă se și vede
în mov din cap până-n copite,
de nici nu le-ar veni a crede
suratelor nepricopsite.
Ar fi vedetă în ogradă,
ar fi regina frumuseții,
toți s-ar înghesui s-o vadă,
ar scrie despre ea poeții!

Visând la fericirea mare
și rumegând un braț de iarbă,
i-a năzărit o rezolvare 
și a zâmbit viclean în barbă:
s-a dus întins în magazie,
unde ținea omul vopseaua,
a șterpelit ea o cutie
și s-a vopsit cu bidineaua.

Acum era cea mai frumoasă!
Când au văzut-o cum arată
cu pielea mov și mătăsoasă,
stăteau toți cu gura căscată.
A defilat prin bătătură -
era, din toate, cea mai cea.

Dar, de la soare și căldură,
vopseaua s-a uscat pe ea
și a-nceput pielea s-o doară
și să o usture cumplit.

Stăpânul a ieșit afară
și a rămas încremenit.
S-a chinuit o zi întreagă
s-o curețe pe visătoare,
apoi i-a zis: -Văcuță dragă,
dacă mai faci așa-ncercare,
chem paparazzi în ogradă
și am să-ți fac ce nu ghicești:
te pun pe facebook, să te vadă
toți oamenii ce toantă ești.

Isteața Fifi, amețită
de la mirosul de vopsea,
s-a-mpiedicat într-o copită
și a oftat: -Ooof, viața mea!...





































O bufniță, un iepuraș și alte lucruri magice



Există, undeva pe pământ, un ținut nu prea mare, nici foarte mic, pe care foarte puțini oameni mari îl pot vedea. Este locul din care pleacă în lume MAGIA. Fiecare și-l poate închipui așa cum vrea, dar pot intra acolo numai cei care știu povești. De cele mai multe ori li se arată copiilor, atunci când dorm și când nu le poate spune nimeni că magia nu există. Este, vă spun, cel mai grozav loc din câte vă puteți imagina. L-am văzut și eu, în visele mele, când eram copil. Apoi am crescut și l-am văzut tot mai rar, pentru că toată lumea îmi spunea că trebuie să mă maturizez și am învățat să cred că nu poți deveni om mare dacă visezi ca un copil. Eu n-am înțeles niciodată de ce. Dar, cu timpul, în visele mele s-au strecurat tot mai multe griji de om mare. A mai continuat să-mi vină și locul magic noaptea, să mi se așeze pe pernă, însă n-am mai spus nimănui, pentru că acum sunt și eu om mare.
Numai că de curând mi s-a întâmplat ceva... 
Într-o dimineață ca oricare alta, am ieșit din casă, cum fac întotdeauna, ca să mă duc la serviciu, lucru pe care știți că oamenii mari trebuie să-l facă. Drumul meu trecea printr-un părculeț, ceea ce-mi făcea întotdeauna plăcere. Dar atunci era o zi friguroasă și a început să și plouă, iar eu nu-mi luasem umbrela, așa că am mărit pasul cât am putut. Mergând cu capul în jos, am atins din greșeală o creangă, o mulțime de picături reci mi-au căzut după gât și m-am oprit să mă șterg cu batista.
-Voi nu vă uitați niciodată pe unde mergeți, nu-i așa? - am auzit o voce înțepată de undeva, de deasupra capului meu.
Uitându-mă în sus, pregătită să-mi cer scuze, dar și oarecum mirată, am rămas pur și simplu fără grai: de pe creanga udă care încă se legăna mă priveau fix doi ochi mari, cenușii, ascunși pe jumătate sub o umbreluță albastră cu buline galbene.
-Ar fi timpul acum să-ți ceri scuze pentru că m-ai deranjat. Voi oamenii nu sunteți deloc, dar deloc politicoși!
Încă fără grai, am început să văd toate elementele acestei... arătări neașteptate: niște sprâncene zburlite, care-i dădeau un aer foarte sever și un ditamai capul cât un dovleac, care se mișca mereu dintr-o parte în alta deasupra unui trupușor roșu, rotund și umflat, ca un balon cu pene. Era... ei da, era nici mai mult, nici mai puțin decât o bufniță roșie cu umbrelă!! Nici nu știu ce m-a mirat mai tare - că avea umbrelă, sau că vorbea. Ea, însă, nu părea deloc uimită, ci doar morocănoasă și se vedea că are mare chef să-mi facă morală.
-Încă aștept - mi-a spus, și sprâncenele i s-au zburlit și mai tare.
-Ce... ce...? - am reușit, în sfârșit, să bolborosesc.
-Să-ți ceri scuze, asta aștept, e la mintea cocoșului... pardon, la mintea omului - a răspuns ea și, jur, mi s-a părut, cumva, că a zâmbit disprețuitor.
-Îmi... îmi cer scuze!
Părându-i-se, pesemne, că scuzele mele nu erau chiar convingătoare, bufnița a pufnit și mi-a întors spatele, lăsând să se vadă de sub umbrelă doar o codiță ciufulită și comică. Era o vietate mică și arăta tare amuzant, cu toate astea nu-mi venea deloc să râd, mă simțeam chiar destul de vinovată, fără să știu exact de ce.
-Dar... dar... de ce te-ai supărat, ce-am făcut? - am întrebat codița de sub umbrelă.
Bufnița și-a întors spre mine capul, DOAR capul, care părea să se învârtă singur, parcă era pus pe rotițe, și m-a privit acuzator:
-Hm! - a pufnit iar. Și vă mai credeți atât de inteligenți...
Am deschis gura să-i răspund, dar am rămas cu ea deschisă, căci de la picioarele mele a răsunat o voce subțirică și cepeleagă:
-Da, da! Si se mai cred inteligensi...
M-am uitat în jos - lângă piciorul meu drept stătea, cu două lăbuțe în aer, un iepuraș portocaliu ca un morcov pufos cu ochi albaștri.
Speriată, mi-am tras piciorul. Și mai speriat, iepurașul a făcut un salt în spate, aterizând într-o băltiță.
-Off, vai de mine si de mine! - a început să se văicărească, scuturându-și lăbuțele și urechile. Mereu, mee-reu păsesc asa neplăseri. De multe ori, abia scap să nu calse sineva pe mine. Parcă as fi invizibil, zău asa!
-Chiar ești invizibil pentru ei - a răsunat vocea severă de sub umbreluță. Ei ar fi în stare să nu te vadă chiar dacă le-ai sări pe față și i-ai mușca de nas.
-Dar de se, de se? - a început iepurașul să se tragă de urechi, disperat.
-De ce, de ce... - a pufnit din nou bufnița, de parcă pufnitul era plăcerea ei cea mai mare. Pentru că oamenii mari văd numai ceea ce cred ei că se cuvine să vadă, de-aia.
-Dar eu... eu vă văd, nu-i așa? - am spus eu, timidă, pentru că știam că au dreptate cei doi pufoși: nici eu nu mai văzusem de mult timp nici bufniță cu umbrelă, nici iepuraș portocaliu, nici altceva de felul ăsta.
Bufnița și-a întors spre mine întâi capul, apoi tot trupușorul rotund și, pentru prima dată, m-a privit curioasă și aproape binevoitoare de sub sprâncenele zburlite.
-Mda, se pare că tu ne vezi. Ei, nu știu... Înseamnă că nu ești om mare! - aproape a strigat, și capul a început să i se miște rapid dintr-o parte în alta, ca un pendul.
-Ba sigur că sunt! - m-am răstit la ea, jignită. Sigur că sunt, uite, merg la serviciu și...
-Mda... fără umbrelă - mi-a întors-o balonul cu pene.
-Da, da, fără umbrelusă - a sărit și iepurașul. Uite, uite, tosi oamenii mari au umbreluse.
M-am uitat în jur și, într-adevăr, părculețul se umpluse de umbrele care se grăbeau spre serviciu. Iar când vreuna trecea pe lângă mine, se oprea puțin și de sub ea mă privea câte o pereche de ochi uimiți. Ba chiar, de sub o umbrelă mare, cenușie și foarte serioasă am auzit:
-Hm! La vârsta asta, să te porți ca un copil... Ar trebui să sune cineva la 112.
Am vrut să răspund ceva, dar umbrela a dispărut printre alte umbrele serioase și grăbite. Apoi mi-am dat seama că la fel aș fi gândit și eu, poate, dacă aș fi văzut un om în toată firea stând în ploaie, dimineața devreme, și vorbind cu o creangă și cu o baltă. Căci eram destul de sigură că de sub umbrelele acelea mari și cenușii nu se putea vedea nicio vietate mică, pufoasă și colorată.
-Ei, vezi? - a spus bufnița, satisfăcută. Nici ei nu te cred om mare.
-Nu, nu, nisi ei, nisi ei - a strigat subțirel iepurașul, cu urechile pleoștite de ploaie.


Chiar atunci, ceasul din turnul catedralei a început să cânte - era ora 8 și eu ar fi trebuit să fiu deja la serviciu! Am ridicat ochii - creanga de deasupra mea se legăna, goală. M-am uitat în jos, dar lângă piciorul meu nu era decât balta în care cădeau picăturile mari de ploaie. Mi s-a părut că văd în ea ceva ca un puf portocaliu și m-am aplecat repede, crezând că iar a căzut iepurașul în apă. Dar era doar o bucățică de pânză. M-am ridicat și am întrebat, fără să mă gândesc, o bunicuță care trăgea după ea un băiețel somnoros și bosumflat:
-Nu vă supărați, n-ați văzut unde a fugit un iepuraș portocaliu?
Bunicuța s-a uitat la mine, supărată foc, și l-a tras pe nepoțel mai repede. Dar după câțiva pași, băiețelul a întors capul și mi-a arătat cu mânuța către scorbura din trunchiul unui copac. Am făcut un pas într-acolo, dar mi-a venit în minte figura șefului meu, un om foarte, foarte serios, care nu va fi deloc încântat de întârzierea mea și care în niciun caz nu va crede că am avut o asemenea întâlnire. Așa că am început să alerg, sperând să prind un tramvai.
Până la ieșirea din parc, am apucat să văd, cu coada ochiului, o bancă verde și udă care mi-a zâmbit cu o gură imensă, dreptungiulară și un șotron desenat cu cretă roșie, pe care o piatră gălbuie sărea singură dintr-un pătrat în altul. Când am ajuns în stație, tocmai venea un tramvai albastru, de pe care doi pitici cu pălării mari, albe, aruncau spre trecătorii de pe trotuare ghemotoace colorate, care se transformau în picături mari de ploaie și se așezau, cuminți, pe umbrele.
La birou, șeful meu foarte serios m-a atenționat că ora de sosire la serviciu era 8, nu 8 și un sfert, iar eu abia am reușit să nu mă pufnească râsul, în timp ce din buzunarul hainei lui își tot scotea capul o broscuță aurie, cu niște ochi cât două cepe mici, verzi.
În ziua aceea am muncit mai puțin decât oricând, pentru că toate obiectele din jurul meu păreau hotărâte să nu mă lase în pace. Pixul meu albastru cu gel scria, de capul lui, tot felul de poezioare despre oameni de zăpadă, imprimanta scotea singură imagini cu Moș Crăciun, iar scaunul nu voia cu niciun chip să stea locului, aruncându-mă dintr-o parte în alta. Colegii începuseră să mă privească ciudat de tot și stăteau departe de mine, iar șeful și-a tot făcut de lucru în biroul meu și, de câte ori intra sau ieșea, se uita bănuitor în toate părțile, cu broscuța aurie țopăindu-i voios printre nasturii lucioși ai hainei. Atunci am văzut și pe celelalte birouri radiere care se aruncau în călimara cu cerneală, înotând fericite, coli A4 care se făceau avioane și zburau foșăind pe sub tavan, veioze care cântau colinde și multe altele de felul ăsta. Am încercat să i le arăt și unei colege, care îmi era prietenă bună. Mi-a pus mâna pe frunte, îngrijorată, și m-a sfătuit să merg neapărat la doctor.
Cum ploaia se oprise, am plecat acasă pe jos. La toate semafoarele, îmi apărea un omuleț roșu care striga la mine să nu care cumva să trec, dacă țin neapărat să trăiesc, apoi un omuleț verde îi dădea un brânci și-mi făcea din mână, cu gura până la urechi, bucuros nevoie mare. La o intersecție fără semafor, amețită de tot ce mi se întâmpla, am pășit pe trecerea de pietoni fără să mă asigur. Atunci, linia albă de pe asfalt mi s-a încolăcit în jurul piciorului, obligându-mă să mă opresc.
Buimăcită cu totul, am ajuns, în sfârșit, acasă. După ce am încuiat ușa, m-am uitat repede prin apartament, așteptându-mă să înceapă lucrurile să țopăie din toate părțile și să facă cine știe ce. Văzând că toate stăteau liniștite la locul lor, am răsuflat nespus de ușurată și m-am trântit într-un fotoliu, care a gemut și a început imediat să țipe la mine, pomenind ceva despre „necivilizați, prost crescuți și îngâmfați care se cred minunile pământului și se trântesc pe tine, de parcă habar n-ar avea că te doare”.
Am înțeles atunci că, odată ce s-a deschis ușa tărâmului magic, ea va rămâne deschisă pentru totdeauna.
Așa că, neștiind ce altceva să fac, am hotărât să vă povestesc vouă, pentru că știu că niciunul dintre voi n-o să-mi pună mâna pe frunte și n-o să-mi spună, îngrijorat, să merg la doctor. Iar când am terminat de scris povestea și le-am citit-o lui Andrei și Siminei, copiii mei, s-au uitat unul la altul, șmecheri, și Andrei mi-a spus, cum vorbește el rârâit:
-Brravo, mamă, bună trreabă!










































marți, 17 mai 2016

Povestea oului Gigel



Puiul Fănică e plouat -
de când din ou a eclozat
e plictisit și singurel
fără amicul lui, Gigel.

Cine-i Gigel? Bună-ntrebarea...
Povestea lui e următoarea:
în șură, în cuibarul mare
au fost opt ouă rotunjoare,
iar unul, cel mai măricel,
era exact acest Gigel.
El și Fănică, dezghețați,
s-au împăcat ca niște frați -
fiind alături, discutau,
când era frig se jeluiau
și-au pus la cale împreună
câte în stele și în Lună.
Au fost prieteni chiar la toartă
și-au vrut să nu se mai despartă.

Dar când clocitul s-a sfârșit,
din ou Fănică a ieșit
și s-a uitat în jurul lui -
ia-l pe Gigel de unde nu-i!

De-atunci îl caut-amărât...
Ceilalți puiuți nu fac decât
să scurme-ntruna prin ogradă;
Fănică n-are ochi să-i vadă,
nici să mănânce nu-i tihnește
și nici cu cloșca nu vorbește...

Tot hoinărind cu ciocu-n jos,
peste măsură de țâfnos,
a nimerit, fără să știe,
pe pragul din bucătărie.
Și, când a ridicat privirea,
grozavă i-a mai fost uimirea
să vadă pe o farfurie
un ou prăjit lâng-o felie
de pâine. Stând așa, mirat,
Fănică a simțit deodat'
că l-ar mai fi văzut și-l știe
pe oul de pe farfurie...

S-a cocoțat cu greu pe masă
și, cu o voce cam sfioasă,
l-a întrebat încetinel:
-Așa-i că tu ești, măi Gigel?





























Calculator și ușă termopan


-Dom' derector!... Dom' de-rec-toor!!... Dom' derec-to-uo-uooor!!!
Strigătul sparge liniștea uliței și trezește câinii. Se deschide un geam, și o voce speriată:
-Ce-i? Cine-i?
-Eu îs - răspunde omul de afară.
-Ce-i, nea Aristuță, ce s-a-ntâmplat, Doamne iartă-mă? Cât e ceasul?
-Îi noaptea - se veselește omul.
-Iar ai băut, nea Aristuță! Mai dă-o-n mama mă-sii de treabă, nu ți-e rușine să vii noaptea să trezești oamenii?
-Ba mi-i rușine, da' ce să fac?
-Hai, du-te-acasă și te culcă, vorbim noi mâine.
-Nu mă duc, dom' derector, că ne-o furat tirmopanu'.
-???
-Tirmopanu'... Ușa, dom' derector, ușa noastră.
-Ușa??
-Îhî.
Geamul se închide cu o bufnitură și aproape imediat se deschide ușa casei. Directorul iese repede, cu bluza de trening trasă direct peste pijama. Se chinuie să-și bage o mână prin mâneca întoarsă pe dos. Deschide cu putere poarta. Aristuță, care ațipise cocoțat pe ea, se trezește și sare jos, buimăcit.
-Cum adică ne-a furat ușa?? Cine?
-Da' știu eu cine? Că dacă știam... 
Pornesc amândoi la vale pe uliță, directorul înainte, aproape alergând, Aristuță în urma lui, împiedicându-se în pietrele drumului. Răsuflând greu, omul de serviciu al școlii încearcă să lumineze puțin întâmplarea:
-Și ieream eu la crâșma lu' Ghionoiu, m-o trimis Natalița să-i iau și ei o bere, na, ca muierile. Și vine la mine a' lu' Pintilică ăla micu' și-mi zice: „Bă, Aristuță, cum stai tu aicea?” „Bine stau”, îi zic eu și mă mir. Da' el: „Și școala, ce faceți cu ea?” „Stă bine și școala”, zic eu, și el râde-așa, cum râde el ca prostu': „Hăă, hăă, ba nu stă bine, că n-are ușă”. „Cum, bre, n-are ușă adică?” „N-are - zice el și râde iar - a furat-o”. Și s-a-ntors ș-a plecat. Atuncea am lăsat eu și bere, și tot ș-am fugit la școală, să văd ce-i. Când ajung eu acolo, ușa nu ierea, dom' derector, nu ierea și pace bună. Ș-am venit să vă spun, ce ierea să fac eu singur?
Cei doi ajung în fața școlii. Aristuță se reazemă de poartă, gâfâind. Directorul, cu o mână în șold și cu cealaltă la gură, se uită mut. Tocmai terminase de renovat școala, printr-un proiect european pentru care se milogise trei ani și la Inspectorat, și la Primărie. Pusese geamuri și uși noi, cumpărase un calculator...
-Aoleu! Nea Aristuță!! Dar din școală n-au furat nimic?
Cu gândul la berea lăsată la crâșma lui Ghionoiu, Aristuță tresare și se uită cruciș, ca întotdeauna când e speriat.
-Dom' derector! Înuntru n-am mai intrat, c-am dat fuga repede să vă spun.
Se reped amândoi în școală și se duc direct la biroul directorului. Ușa dată de perete, calculatorul - nu. Directorul se lipește de tocul uşii, stors.
-Ce mă fac eu acum? Îmi impută ăștia banii, vine anchetă... Mă mai dau și-afară!
-Nu vă im... im... nimica, dom' derector, că am eu un gând, așa, cine-a putut să vie și să fure.
-Hai să mergem, dar! - se repede directorul.
-Acuma, noaptea? La ăia?? Pfua! Nici ziua, dom' derector, nu-i de mers la ăia, darămite acuma, pe-ntoneric... Mâne mergem amândoi frumos frumu-u-şel la șefu' de post și se duce el, pe lumină, cu niște oameni. Îs răi tare ăia a' lu' Feraru, parcă nu știți și dumneatale, îți dă-n cap fără să se uite, po' să fii tu...
Bărbații ies din școală și Aristuță scoate mănunchiul de chei, să încuie ușa. Dându-şi seama, îi podidește pe amândoi un râs cu lacrimi și se trântesc pe băncuța din fața intrării. Când le trece râsul, rămân cu ochii în gol, amărâţi.
-Videți, dom' derector, nu v-am spus eu mai de demult?  Ce ne trebuia nouă tirmopane și calculator? Că care are de-nvățat, învață și fără tirmopan la ușă și la geamuri. Ne trebuia nouă ca-n Europa... Că parcă ăia din Europa le pasă lor de tirmopanele noastre. Tu-i nafura mă-sii de viață!




















































luni, 16 mai 2016

Hamsterul supererou



Astăzi, hamsterul Mitică
se gândește la destin
și se miră: „Cum adică?!
Haide să vedem puțin:
n-am eu minte-atât de vie?
nu sunt eu simpatic foc?
De ce stau în colivie
și știu numai să mă joc?
Viața mea e simplă tare,
n-are haz, n-are fior...”

Da, e clar - Mitică are
un conflict interior.

Prin urmare, hotărăște
să se schimbe imediat -
vrea să simtă că trăiește,
vrea să simtă că-i bărbat!
Mereu și-a dorit să fie
un supererou, vezi bine,
dar e cât o gămălie,
cine-l bagă-n seamă, cine?

Poate-ar fi o rezolvare:
un costum dac-ar avea
ar părea și el mai mare,
mai puternic, mai așa...

Deci se duce-n cercetare
la copii în dormitor:
„Ia să văd, găsesc eu oare
un costum să pot să zbor?”
Scotocind cu bucurie, 
iute ca un spiriduș,
a găsit într-o cutie
un ren mititel de pluș.
Mai întâi l-a dat deoparte;
apoi s-a gândit: „E bun!
L-am văzut eu într-o carte,
ăsta-i ren de Moș Crăciun.”
Mai știe ceva Mitică
de pe la televizor:
renii Moșului adică
au mare talent la zbor!

Deci problema-i rezolvată -
ia Mitic-un forfecel,
taie coarnele îndată
și-apoi și le pune el.
Ei, acum e altă viață,
un destin cu totul nou!
Cu un zâmbet larg pe față,
simte că-i supererou.

Mai rămâne-o întrebare
încă neclarificată:
cum să facă el să zboare?
Dar lăsăm pe altă dată,
căci e noapte și Mitică
e și el un puișor...

Du-te, hamster, la nănică,
zbori în vise, somn ușor!































duminică, 15 mai 2016

Puiul social



Cloșca Mița explodează:
este mamă, în sfârșit!! -
ouăle îi eclozează,
vreo trei pui au și ieșit.
Alții patru ies îndată,
numai unul încă nu...
Mița e îngrijorată:
-Da' ce-o fi cu ăsta, tu?
Altă cloșcă, mai bătrână,
îi răspunde: -Nu-i nimic,
poate sta și-o săptămână,
ai și tu răbdare-un pic.

Ce răbdare, surioară?!
Mița-i vrea pe toți ACUM,
sau cel mult până spre seară.

Legănându-se pe drum,
strig-o gâscă: -Să-ți trăiască!
-Mulțumesc! Și-ai tăi la fel!
Unul nu vrea să se nască...
-Lasă, c-o să iasă el.
Am avut și eu odată
un boboc așa tehui,
și să-l vezi acuma, fată -
e gânsac, la casa lui.

Mița se mai liniștește
și își vede-acum de treabă,
dar c-un ochi mereu pândește
oul care n-are grabă.

Către seară, nu mai poate:
se duce întins la el, 
îl privește dintr-o parte
și-l ciocnește ușurel.
Dinăuntru-atunci răsună
ceva ca un păcănit.
Ca picată de pe Lună, 
Mița a încremenit...
Apoi frica și-o ascunde
și mai ciocănește-odat' -
păcănitul îi răspunde
dinăuntru imediat.

Cloșca se înfoaie toată,
dă din aripi și apoi
cheamă lumea din poiată:
-Haideți să vedeți și voi!
Orătăniile-aleargă,
se adună-n jurul ei.
Mița parc-ar vrea s-o șteargă,
dar e oul său, ce vrei...
Toată lumea-i agitată
și cu sufletul la gură.

Oul crapă și se-arată
dintre coji o... tastatură!!!
Lângă ea, un puișor
cu un aer cam năuc
păcănește repejor -
conversează pe Facebook!

După ce-i mai trece șocul,
Mița spune cu sfială:
-Ia te uită, ghemotocul! -
e-o ființă socială...

Și-amintindu-și că e mamă,
se zburlește: -Puișor,
treci la nani sau, ia seamă,
rămâi făr' calculator!































marți, 10 mai 2016

Toamnă de copil



E toamnă. Plouă în oraș.
Sub stropii reci, un copăcel
se scutură de frig, golaș -
e mare parcul pentru el.

Pe zgribulitele alei
se plimbă-ncet un băiețel
cu pași pitici și singurei -
e mare parcul pentru el.

Și casa e prea mare-acum,
de când tăticul, într-o zi
s-a rătăcit pe-un fel de drum
cu stele reci și cenușii.
Mai vine-n vis, din când în când,
și-i pune-n gene un sărut.
El se trezește-atunci plângând -
e prea scurt visul. A trecut...

Copacii uzi, deasupra lui,
îl mângâie cu foșnet lin
și-n calea băiețelului
chiar vântul bate mai puțin.

Iar ploaia rece parc-ar sta
pe unde trece pasul mic,
fiindcă deasupra, cineva
îl însoțește pe pitic
și îi deschide, nevăzut,
o umbreluță albăstrie.

E prea scurt visul. A trecut.
Mai vii la noapte?
Cine știe...


























Sărbători americane



A trecut de mult Crăciunul, 
Paștele-a trecut și el.
Lângă poartă stă un miel
la palavre cu grăsunul:

-Am scăpat ca prin minune -
zice mielul, fericit -
nu mă mai tem de cuțit,
stau în pace pe pășune.
-Da, măi, viața e frumoasă -
cugetă purcelu-adânc -
nici eu nu pot să mă plâng,
trândăvesc pe lângă casă.
Drept să-ți zic, mi-a fost cam frică,
n-aș fi vrut s-ajung piftii
sau cârnați, sau ce-o mai fi.
Dar acum, la o adică,
mă gândesc că anul trece
și la iarnă-i iar Crăciun,
și de-aceea, vreau să-ți spun,
mă distrez acum cât zece.

Un curcan cu gușa plină,
ascultându-i ce vorbesc,
s-a băgat: -Cât mă mândresc
că nu-s porc, și nici ovină!
Mai ales, mă bucur tare
că poporul ăsta bun
și la Paști, și la Crăciun
doar pe voi vă vrea-n mâncare.

Întrerupt așa, deodată,
și-auzind ce n-ar fi vrut,
porcul a rămas cam mut.

Dar ovina, dezghețată,
s-a cam răzbunat: -Curcane,
cred că ai uitat ceva:
de un timp, poporul vrea
sărbători americane.
Ia o enciclopedie
și întreabă-te, de vrei:
când vine Thanksgiving Day,
ce vor ei în farfurie?...



















vineri, 6 mai 2016

Centrul de reeducare


Un cocoș de vârstă mică
e rebel de la o vreme -
face doar ce vrea, adică,
și de nimeni nu se teme.
Dacă e nervos, se leagă
de oricine prin ogradă,
se agită ziua-ntreagă
și ar vrea ca toți să-l vadă.

Într-o zi, cocoșul tată
îl ia puțintel deoparte:
-Potolește-te odată,
parcă ești picat din Marte!
Văd că nu-ți mai tace gura,
că doar ești adolescent,
dar ai depășit măsura,
deci te rog să fii atent!
-Jur c-o să-ți dau ascultare -
a spus strașnicul rebel,
dar în clipa următoare
a făcut tot ce-a vrut el.

Și, în semn de libertate
și-a făcut un obicei:
cam în fiecare noapte,
fix în jur de ora trei,
cocoțat pe-o ladă mare,
își dregea frumos glăsciorul
și-ncepea el o cântare,
să-l audă tot poporul.

Până când, mort de-oboseală,
într-o zi, stăpânul lui
i-a propus o chelfăneală
zdravănă rebelului
și l-a dus de o aripă
până-n bucătărioară:
-Fii atent aici o clipă,
nu-ți mai spun și-a doua oară:
vezi cuptorul ăsta mare?
Aici e, ascultă bine,
centru de reeducare
pentru cântăreți ca tine.
Ești cam mic și slab acuma,
du-te, deci, și-ți vezi de treabă;
dar, dacă se-ngroașă gluma,
te întorci aici degrabă!

EPILOG

După noaptea următoare,
un rebel cu voce mare
a inaugurat silit
centrul de reeducare.

















Horror în ogradă



Roza, o găină grasă,
se tot lăuda întruna:
-Sunt atâta de frumoasă,
nu mai e ca mine una.
Osatura-i verticală,
ciocu-i perpendicular,
coada nu-i deloc banală,
mersul mi-este exemplar,
penele îmi sunt lucioase,
vocea-naltă și corectă,
fac doar ouă sănătoase...
Da, eu zic că sunt perfectă.

Admirând-o pe sub creste,
celelalte ouătoare -
mai slăbuțe, mai modeste -
o vedeau ruptă din soare,
încercând să înțeleagă
ce le debita găina.
Iar ea ziulica-ntreagă
defila precum regina.

Într-o dimineață, însă,
fără nicio pregătire,
o găină albă, plânsă,
a adus această știre:
-Fetelor, e-o zi amară
pentru noi, pentru popor:
scumpa noastră surioară
se învârte în cuptor!

Ce mai bocet, ce tristețe
în ogradă s-a lăsat...
S-a dus vestea prin cotețe 
și-a jelit întregul sat.

S-a constituit pe dată,
după obicei străvechi,
o grupare-ndoliată
ca să meargă la priveghi.
Printre lacrimi și suspine,
o puicuță tinerică
s-a trezit spunând: -Ce bine
că-s așa de urâțică...

ELOGIU:

A fost cea mai învățată
și mai strașnică găină.
Mulțumim că ne-ai fost dată,
săru' mâna pentru cină!