Există, undeva pe pământ, un ținut nu prea mare, nici foarte mic, pe care foarte puțini oameni mari îl pot vedea. Este locul din care pleacă în lume MAGIA. Fiecare și-l poate închipui așa cum vrea, dar pot intra acolo numai cei care știu povești. De cele mai multe ori li se arată copiilor, atunci când dorm și când nu le poate spune nimeni că magia nu există. Este, vă spun, cel mai grozav loc din câte vă puteți imagina. L-am văzut și eu, în visele mele, când eram copil. Apoi am crescut și l-am văzut tot mai rar, pentru că toată lumea îmi spunea că trebuie să mă maturizez și am învățat să cred că nu poți deveni om mare dacă visezi ca un copil. Eu n-am înțeles niciodată de ce. Dar, cu timpul, în visele mele s-au strecurat tot mai multe griji de om mare. A mai continuat să-mi vină și locul magic noaptea, să mi se așeze pe pernă, însă n-am mai spus nimănui, pentru că acum sunt și eu om mare.
Numai că de curând mi s-a întâmplat ceva...
Într-o dimineață ca oricare alta, am ieșit din casă, cum fac întotdeauna, ca să mă duc la serviciu, lucru pe care știți că oamenii mari trebuie să-l facă. Drumul meu trecea printr-un părculeț, ceea ce-mi făcea întotdeauna plăcere. Dar atunci era o zi friguroasă și a început să și plouă, iar eu nu-mi luasem umbrela, așa că am mărit pasul cât am putut. Mergând cu capul în jos, am atins din greșeală o creangă, o mulțime de picături reci mi-au căzut după gât și m-am oprit să mă șterg cu batista.
-Voi nu vă uitați niciodată pe unde mergeți, nu-i așa? - am auzit o voce înțepată de undeva, de deasupra capului meu.
Uitându-mă în sus, pregătită să-mi cer scuze, dar și oarecum mirată, am rămas pur și simplu fără grai: de pe creanga udă care încă se legăna mă priveau fix doi ochi mari, cenușii, ascunși pe jumătate sub o umbreluță albastră cu buline galbene.
-Ar fi timpul acum să-ți ceri scuze pentru că m-ai deranjat. Voi oamenii nu sunteți deloc, dar deloc politicoși!
Încă fără grai, am început să văd toate elementele acestei... arătări neașteptate: niște sprâncene zburlite, care-i dădeau un aer foarte sever și un ditamai capul cât un dovleac, care se mișca mereu dintr-o parte în alta deasupra unui trupușor roșu, rotund și umflat, ca un balon cu pene. Era... ei da, era nici mai mult, nici mai puțin decât o bufniță roșie cu umbrelă!! Nici nu știu ce m-a mirat mai tare - că avea umbrelă, sau că vorbea. Ea, însă, nu părea deloc uimită, ci doar morocănoasă și se vedea că are mare chef să-mi facă morală.
-Încă aștept - mi-a spus, și sprâncenele i s-au zburlit și mai tare.
-Ce... ce...? - am reușit, în sfârșit, să bolborosesc.
-Să-ți ceri scuze, asta aștept, e la mintea cocoșului... pardon, la mintea omului - a răspuns ea și, jur, mi s-a părut, cumva, că a zâmbit disprețuitor.
-Îmi... îmi cer scuze!
Părându-i-se, pesemne, că scuzele mele nu erau chiar convingătoare, bufnița a pufnit și mi-a întors spatele, lăsând să se vadă de sub umbrelă doar o codiță ciufulită și comică. Era o vietate mică și arăta tare amuzant, cu toate astea nu-mi venea deloc să râd, mă simțeam chiar destul de vinovată, fără să știu exact de ce.
-Dar... dar... de ce te-ai supărat, ce-am făcut? - am întrebat codița de sub umbrelă.
Bufnița și-a întors spre mine capul, DOAR capul, care părea să se învârtă singur, parcă era pus pe rotițe, și m-a privit acuzator:
-Hm! - a pufnit iar. Și vă mai credeți atât de inteligenți...
Am deschis gura să-i răspund, dar am rămas cu ea deschisă, căci de la picioarele mele a răsunat o voce subțirică și cepeleagă:
-Da, da! Si se mai cred inteligensi...
M-am uitat în jos - lângă piciorul meu drept stătea, cu două lăbuțe în aer, un iepuraș portocaliu ca un morcov pufos cu ochi albaștri.
Speriată, mi-am tras piciorul. Și mai speriat, iepurașul a făcut un salt în spate, aterizând într-o băltiță.
-Off, vai de mine si de mine! - a început să se văicărească, scuturându-și lăbuțele și urechile. Mereu, mee-reu păsesc asa neplăseri. De multe ori, abia scap să nu calse sineva pe mine. Parcă as fi invizibil, zău asa!
-Chiar ești invizibil pentru ei - a răsunat vocea severă de sub umbreluță. Ei ar fi în stare să nu te vadă chiar dacă le-ai sări pe față și i-ai mușca de nas.
-Dar de se, de se? - a început iepurașul să se tragă de urechi, disperat.
-De ce, de ce... - a pufnit din nou bufnița, de parcă pufnitul era plăcerea ei cea mai mare. Pentru că oamenii mari văd numai ceea ce cred ei că se cuvine să vadă, de-aia.
-Dar eu... eu vă văd, nu-i așa? - am spus eu, timidă, pentru că știam că au dreptate cei doi pufoși: nici eu nu mai văzusem de mult timp nici bufniță cu umbrelă, nici iepuraș portocaliu, nici altceva de felul ăsta.
Bufnița și-a întors spre mine întâi capul, apoi tot trupușorul rotund și, pentru prima dată, m-a privit curioasă și aproape binevoitoare de sub sprâncenele zburlite.
-Mda, se pare că tu ne vezi. Ei, nu știu... Înseamnă că nu ești om mare! - aproape a strigat, și capul a început să i se miște rapid dintr-o parte în alta, ca un pendul.
-Ba sigur că sunt! - m-am răstit la ea, jignită. Sigur că sunt, uite, merg la serviciu și...
-Mda... fără umbrelă - mi-a întors-o balonul cu pene.
-Da, da, fără umbrelusă - a sărit și iepurașul. Uite, uite, tosi oamenii mari au umbreluse.
M-am uitat în jur și, într-adevăr, părculețul se umpluse de umbrele care se grăbeau spre serviciu. Iar când vreuna trecea pe lângă mine, se oprea puțin și de sub ea mă privea câte o pereche de ochi uimiți. Ba chiar, de sub o umbrelă mare, cenușie și foarte serioasă am auzit:
-Hm! La vârsta asta, să te porți ca un copil... Ar trebui să sune cineva la 112.
Am vrut să răspund ceva, dar umbrela a dispărut printre alte umbrele serioase și grăbite. Apoi mi-am dat seama că la fel aș fi gândit și eu, poate, dacă aș fi văzut un om în toată firea stând în ploaie, dimineața devreme, și vorbind cu o creangă și cu o baltă. Căci eram destul de sigură că de sub umbrelele acelea mari și cenușii nu se putea vedea nicio vietate mică, pufoasă și colorată.
-Ei, vezi? - a spus bufnița, satisfăcută. Nici ei nu te cred om mare.
-Nu, nu, nisi ei, nisi ei - a strigat subțirel iepurașul, cu urechile pleoștite de ploaie.
Chiar atunci, ceasul din turnul catedralei a început să cânte - era ora 8 și eu ar fi trebuit să fiu deja la serviciu! Am ridicat ochii - creanga de deasupra mea se legăna, goală. M-am uitat în jos, dar lângă piciorul meu nu era decât balta în care cădeau picăturile mari de ploaie. Mi s-a părut că văd în ea ceva ca un puf portocaliu și m-am aplecat repede, crezând că iar a căzut iepurașul în apă. Dar era doar o bucățică de pânză. M-am ridicat și am întrebat, fără să mă gândesc, o bunicuță care trăgea după ea un băiețel somnoros și bosumflat:
-Nu vă supărați, n-ați văzut unde a fugit un iepuraș portocaliu?
Bunicuța s-a uitat la mine, supărată foc, și l-a tras pe nepoțel mai repede. Dar după câțiva pași, băiețelul a întors capul și mi-a arătat cu mânuța către scorbura din trunchiul unui copac. Am făcut un pas într-acolo, dar mi-a venit în minte figura șefului meu, un om foarte, foarte serios, care nu va fi deloc încântat de întârzierea mea și care în niciun caz nu va crede că am avut o asemenea întâlnire. Așa că am început să alerg, sperând să prind un tramvai.
Până la ieșirea din parc, am apucat să văd, cu coada ochiului, o bancă verde și udă care mi-a zâmbit cu o gură imensă, dreptungiulară și un șotron desenat cu cretă roșie, pe care o piatră gălbuie sărea singură dintr-un pătrat în altul. Când am ajuns în stație, tocmai venea un tramvai albastru, de pe care doi pitici cu pălării mari, albe, aruncau spre trecătorii de pe trotuare ghemotoace colorate, care se transformau în picături mari de ploaie și se așezau, cuminți, pe umbrele.
La birou, șeful meu foarte serios m-a atenționat că ora de sosire la serviciu era 8, nu 8 și un sfert, iar eu abia am reușit să nu mă pufnească râsul, în timp ce din buzunarul hainei lui își tot scotea capul o broscuță aurie, cu niște ochi cât două cepe mici, verzi.
În ziua aceea am muncit mai puțin decât oricând, pentru că toate obiectele din jurul meu păreau hotărâte să nu mă lase în pace. Pixul meu albastru cu gel scria, de capul lui, tot felul de poezioare despre oameni de zăpadă, imprimanta scotea singură imagini cu Moș Crăciun, iar scaunul nu voia cu niciun chip să stea locului, aruncându-mă dintr-o parte în alta. Colegii începuseră să mă privească ciudat de tot și stăteau departe de mine, iar șeful și-a tot făcut de lucru în biroul meu și, de câte ori intra sau ieșea, se uita bănuitor în toate părțile, cu broscuța aurie țopăindu-i voios printre nasturii lucioși ai hainei. Atunci am văzut și pe celelalte birouri radiere care se aruncau în călimara cu cerneală, înotând fericite, coli A4 care se făceau avioane și zburau foșăind pe sub tavan, veioze care cântau colinde și multe altele de felul ăsta. Am încercat să i le arăt și unei colege, care îmi era prietenă bună. Mi-a pus mâna pe frunte, îngrijorată, și m-a sfătuit să merg neapărat la doctor.
Cum ploaia se oprise, am plecat acasă pe jos. La toate semafoarele, îmi apărea un omuleț roșu care striga la mine să nu care cumva să trec, dacă țin neapărat să trăiesc, apoi un omuleț verde îi dădea un brânci și-mi făcea din mână, cu gura până la urechi, bucuros nevoie mare. La o intersecție fără semafor, amețită de tot ce mi se întâmpla, am pășit pe trecerea de pietoni fără să mă asigur. Atunci, linia albă de pe asfalt mi s-a încolăcit în jurul piciorului, obligându-mă să mă opresc.
Buimăcită cu totul, am ajuns, în sfârșit, acasă. După ce am încuiat ușa, m-am uitat repede prin apartament, așteptându-mă să înceapă lucrurile să țopăie din toate părțile și să facă cine știe ce. Văzând că toate stăteau liniștite la locul lor, am răsuflat nespus de ușurată și m-am trântit într-un fotoliu, care a gemut și a început imediat să țipe la mine, pomenind ceva despre „necivilizați, prost crescuți și îngâmfați care se cred minunile pământului și se trântesc pe tine, de parcă habar n-ar avea că te doare”.
Am înțeles atunci că, odată ce s-a deschis ușa tărâmului magic, ea va rămâne deschisă pentru totdeauna.
Așa că, neștiind ce altceva să fac, am hotărât să vă povestesc vouă, pentru că știu că niciunul dintre voi n-o să-mi pună mâna pe frunte și n-o să-mi spună, îngrijorat, să merg la doctor. Iar când am terminat de scris povestea și le-am citit-o lui Andrei și Siminei, copiii mei, s-au uitat unul la altul, șmecheri, și Andrei mi-a spus, cum vorbește el rârâit:
-Brravo, mamă, bună trreabă!
