Urma

Pe urma pasului meu

aș fi vrut să ridic

un oraș pitic,

un oraș Dumnezeu,

despre care să zic:
aici sînt eu.

Pe urma pasului tău

aș fi vrut să răsară

o înserare de vară

fără semn de vis rău, 

fără lună amară.

Pasul meu rătăcit

a atins înserarea,

a văzut uitarea

și s-a lovit.

Orașul pitic

s-a făcut nimic.

Pe urma pasului tău plecat

s-a înnoptat.

Și când

Și când plouă cu soare,

și când plouă cu ger,

gândul pipăie-n cer

întrebări călătoare.

Gândul cheamă și doare.

Și când ninge zăpadă,

și când orele ning,

ochi lunatici ating

zări ce nu vor să cadă.

Ochii dor să le vadă.

Azvârlind către soare

gând și ochi care cer,

îți răspunde, stingher,

doar un semn de-ntrebare.

Semnul râde. Și doare.

Dor

Mi-e dor

să nu mai mor

în orice zi, 

în orice zbor,

să-mi fie gândul mai ușor,

să-nvăț prezentul lui „a fi”,

să uit tristețea lui „a ști”,

să cred că plânsu-i muritor

și-a râde-nseamnă a trăi,

să-mi crească muguri în pridvor -

să-mi înflorească sub picior,

să dorm în vise de copii,

să cânte strugurii din vii

și apa nouă din ulcior.

De toate mi-e atât de dor,

și tare-aș vrea să nu mai mor.

Înserare

Am ascuns în ochi de apă

umbra ceasului de seară

să n-o văd, să nu mai doară.

Vine gândul și se-adapă

și, râzând, o dă afară.

Iar e umbră, iar e seară.

Am sădit pădure deasă

peste câmp cu mătrăgună

să nu văd nici câmp, nici lună.

Vine mintea arțăgoasă,

pe pădure se răzbună.

Iar plouă pe câmp și tună.

Mi-am pus pasul pe cărare -

am crezut că pasul scapă

și se-mpiedică de soare

sau de stele, sau de-o floare.

Dar s-a rătăcit în mare...

S-a-nserat în ochi de apă.

Într-un cuvânt

M-am împiedicat

de o pasăre călătoare și am uitat

cum plângi când te doare

un răsărit de soare.

Am adunat

un pumn de pământ și l-am aruncat

într-un cuvânt.

Din el a răsărit

o pasăre călătoare și mi-am amintit

cum râzi când te doare

soarele în asfințit.

Am văzut

trei semne de întrebare -

unul de pasăre, unul de soare

și unul de pământ.

Atunci am știut

să plâng și să râd într-un cuvânt.

E vremea

E vremea să taci, e vremea s-asculţi

cum creşte în tine

o toamnă şi vine

o altfel de ploaie, din altfel de munţi.

Deschide fereastra şi-ascult-o mai bine.

E vremea să stai, e vremea să vezi

că vara-i departe,

un semn într-o carte

cu basme în care nu poţi să mai crezi -

prea multă-ntâmplare de ea te desparte.

Cad frunze din tine şi vrei să le-mpaci.

E vremea ce vine. E vremea să taci.

Anotimpuri

Am pariat cu mine pe-o vocală

că viaţa-i o minune

şi într-o zi voi spune

că am găsit răspunsul la marea socoteală.

Din literele mele adunate,

amestecate toate,

am tras la sorţi, şi mi-a ieşit ştii ce?

Un obosit şi mare ,,E..."

Am pariat cu mine pe-o silabă

că zboru-i fără grabă

iar vremea te aşteaptă

să zăboveşti pe câte-o treaptă

când aripa-i domoală,

atinsă de vreo boală.

Şi-am nimerit, ghiceşte tu:

un colţuros şi mare ,,Nu".

Într-un târziu, 

am pariat cu mine pe-un cuvânt

că nu mai ştiu

nici cine sînt

şi c-am uitat

tot alfabetul consacrat,

din care mi-a fugit, pe rând,

câte un ciob de gând.

Iar la acest pariu năucitor

cuvântul a ieşit: ,,Câştigător"...

Îmi vreau povestea

Mai vino pe la mine, tată,

să vorbim.

Hai să mai încercăm o dată 

să ghicim

de ce-ai plecat 

şi s-a-nnoptat

şi vara toată a-ngheţat.

Adu-mi, de unde vii, ceva,

adu-mi ce poţi,

că uite, nişte răi de hoţi

s-au repezit, nebuni, să-mi ia

povestea ta,

povestea-n care eu eram

copil şi te-aşteptam la geam.

Alungă-i, spune-le că noi

 doar am glumit

în vara-n care printre ploi

te-ai rătăcit.

Îmi vreau povestea înapoi.

În orice vis, măcar o dată

mai vino pe la mine, tată.