Cărări

Într-un oraș adormit între zări

ninge alene cu lacrimi de sfinți

și peste trenuri uitate în gări

cerul se-așterne pe dealuri cuminți.

Străzile-s albe sub alb felinar,

urme de pași scriu povești pe alei,

ceasul ascunde în alt calendar

vara topită-n parfumul de tei.

Mame-așezate la cap de pătuț

deapănă zâne în ochi de copii,

basmul adoarme în pumnul micuț

iar la ferestre râd stele-albăstrii.

Într-un oraș adormit între zări

iarna deschide în inimi cărări.

Iarnă pentru tine

Iarna asta nu-i pentru oricine -

în oraș, zăpada refuzată

de-un complet absurd de judecată

și-a sădit troienele în tine.

Cu această iarnă s-a-ntâmplat

să-și amâne-Ajunul fără rost

într-un calendar cum n-a mai fost

și din care nu te-ai recuzat.

Moș Crăciun, la Polul lui, departe,

n-a deschis scrisoarea-n care-i ceri,

cu glas mic, să-ți ia ziua de ieri

și pe azi să-l scrie-n altă carte.

Iarna asta nu-i pentru oricine -

e-o poveste numai pentru tine.

E iarnă

Copilule, e iarnă-n alte părți

și ning zăpezi domoale și cuminți

în ochi albaștri și în bărbi de sfinți

ascunși în rafturi cu miros de cărți.

E iarnă iar în alte țări, copile,

și alți copii strâng stele-n buzunar

la geamuri unde Moș Crăciuni răsar

când ceasul răsfoiește alte zile.

În locuri albe crește prin livezi

câte un om de nea cu zâmbet bun,

care păstrează seara de Ajun

cu zâne-albastre-n care vrei să crezi.

E iarnă iar, copile,-n altă zare,

și nu-i a ta, și albul ei te doare.

Când e Făt-Frumos răcit

Făt-Frumos e tare amărât,

fiindcă de vreo trei sau patru zile

e răcit grozav și-l doare-n gât,

dar nu vrea s-audă de pastile.

Azi a vrut să lupte cu un zmeu

și era atât de dărâmat,

că s-a-nduioșat zmeul: -Văleu,

prințule, mai bine fugi în pat!

Și-acum s-a gândit el să se ducă

la Ileana, s-o roage să-i facă

un ceai sănătos din coji de nucă,

măcar tusea asta să-i mai treacă.

Dar, când a ajuns la ea acasă,

l-a luat în primire Cosânzeana:

-Ți-am spus eu! - s-a rățoit, nervoasă.

Umbli prin pădure toată iarna,

cauți zmei, te crezi așa grozav,

mai și zbori pe calul ăla-al tău,

apoi vii la ușa mea bolnav

și mai vrei să-mi fie milă, zău!

Făt-Frumos s-a fâstâcit un pic

și-a spus moale: -Nu e chiar așa;

sunt puțin răcit, dar nu-i nimic.

Haide, nu te mai înfuria!

-Să nu-mi spui tu mie ce să fac! -

s-a răstit ea, foarte ofensată.

Dacă ești sensibil, uite, tac,

nu mai scot o vorbă. Niciodată!

-N-am vrut să spun asta, vai de mine -

a spus prințul, strănutând vârtos.

-Tu nu te gândești decât la tine

și la cât ești tu de Făt-Frumos.

Uite cât de rău stă părul meu,

nu știu ce să-i fac și cum să-l strâng,

și mai ești și tu răcit mereu...

Dar m-auzi pe mine că mă plâng?!

Și,-aruncându-se pe canapea,

s-a pus Cosânzeana pe jelit.

Făt-Frumos, uitându-se la ea,

a uitat de febră și tușit

și-a-ntrebat timid: -N-ai vrea să bei

un ceai cald, ca să mai prinzi putere?

Ea a suspinat: -Să-l faci de tei

și să pui în el puțină miere.

M-aș ploua

Ce copil frumos aș fi

dacă nu m-aș mai gândi

nici la moarte, nici la viață

și-aș fura o dimineață

fără noaptea lui „va fi”.

Ce frumos copil eram

cu năsuc lipit de geam,

când zăpada din Ajun

îl ningea pe Moș Crăciun

și cu stele mă-nveleam

pentru vis frumos și bun.

Dac-ar fi să fiu acum

la întâiul pas din drum,

m-aș ploua numai cu soare,

fără semne de-ntrebare.

Variațiuni

Într-o iarnă am să vreau să-mi fac

o căsuță albă pe-un ghețar,

unde fulgi cuminți dansează rar

și-nserările apun și tac.

Pe un colț de zare am să stau,
să-mi aprind un foc numai al meu,
să-l aduc la geam pe Dumnezeu
și să-l rog să-mi dea ce pot să iau.

Pe ghețarul meu să ningă mult,
ceasul să se-ntoarcă până când
un copil prin visul meu trecând
o să râdă și am să-l ascult.

Când n-o să mai am un drum să trec,
într-o iarnă am să vreau să plec.

Urme

Urme, urme pe zăpadă

în ajunul de Ajun,

ceru-n tine vrea să cadă

și-l aștepți pe Moș Crăciun.

Bate, bate la fereastră

fulg blajin să te colinde,

peste seara ta albastră

luna râde și se-aprinde.

Urme, urme pe zăpadă

către tot și nicăieri

începute dintr-un ieri

care știe să nu vadă.

Ninge iarna de acum

un copil rămas în drum.

Despre ce?

Despre ce-ai putea să mai vorbești

când colindă-n geam prima ninsoare

și prin tine trec secunde rare,

fulguieli din vremea de povești?

Despre ce-ai putea să nu zâmbești

când te ninge-albastru și cuminte

și sub gene înfloresc cuvinte

în culori pe care le iubești?

Ți-a sădit zăpada adăpost

și-ai aprins un foc încetișor -

lângă sobă, orele nu dor

și-ntunericul e doar „a fost”.

Când din iarnă basm frumos îți faci,

despre ce-ai putea să vrei să taci?

Poveste

Când vine iarna, mă trezesc râzând

și-n primul fulg adun povestea toată

prin care trece, alergând, o fată

care nu-ntreabă încă „până când?”.

Când vine iarna, ploile au stat

și stelele îmi intră-n buzunare

în palmele deschise să-mi strecoare

tot ce-am trăit frumos și n-am uitat.

Cu inima-lumină la fereastră,

descânt zăpada să-mi aducă iar

Ajunul mai devreme-n calendar

în seara mea de azi aproape-albastră.

Când vine iarna dintr-un ceas tiptil,

prin somnul meu se joacă un copil.

Sub stele

S-a născut sub stele un copil

și, cu el odată, lumea toată

în povești s-a strecurat tiptil.

Ploi de vară au pictat pe-un nor

inorogi de nea și zâne mici

pentru vis frumos și somn ușor

în pătuț vegheat de licurici.

Sub pernuță, două ursitoare

au lăsat cărări nevinovate,

iar a treia a furat din Soare,

pentru prunc, izvoare fermecate.

Un copil sub stele s-a născut

și cu el povestea a-nceput.

Fleacuri

M-a-ntrebat un gând al meu

cât de tare am crescut

de când știu că eu sunt eu.

N-am știut

să-i răspund, și m-am gândit

să-l întreb pe gând mereu

cât de mult s-a cumințit

de când știe că-i al meu.

Vrei să știi ce mi-a spus el?

Mai întâi a râs, așa,

și mi-a zis încetinel:

„Știi ce? Nu mai întreba...”

Taci

Suflet, suflet de copil,

vis frumos și praf de stele,

ascunziș de drumuri rele,

zâmbet desenat tiptil

sub sprâncene mititele.

Zâna bună, albăstruie,

a-ntins mâna și-a făcut

dintr-o șoaptă de-nceput

o cărare care suie

pe un nor neprefăcut.

Suflet de copil uituc,

zânele nu pot să vină

când te rupi din rădăcină

și-ți faci casă sub un nuc,

și-nchizi ochii la lumină.

Nu mai plânge, suflet mic,

nu-i lumină pentru toate

stelele neterminate.

Nu mai plânge, taci un pic.

Când ar fi

Când ar fi să plec din viața mea,

aș deschide tâmpla ce mă ține

și aș pune lângă geam o stea,

ca să nu mă rătăcesc de mine.

Într-un râu de munte m-aș privi

și-aș culege din adânc de apă

tot ce știu că nu se poate ști

și sub frunte nu poate să-ncapă.

Când ar fi să plec din viața mea

fluturând pe pleoape toate-acestea,

soarele din Voroneț l-aș vrea

să-mi închidă luminos povestea.

N-am fost

Niciodată n-am fost prea bătrână

pentru cerul dintr-un fulg de nea

care mi-a pictat, căzând, pe mână

o-ntâmplare fără zână rea.

N-am fost niciodată prea copil

pentru vara lacomă și rece

când a hotărât tata să plece

și s-a furișat sub nori tiptil.

N-am fost prea femeie niciodată

pentru gânguritul din pătuț

și pentru minunea adunată

în povestea dintr-un ochi micuț.

Pe oricare margine de drum,

n-am fost niciodată ca acum.

Aș alege

Dac-ar fi s-aleg o primăvară,

aș alege una-n care plouă

doar cu licuricii de cu seară

și cu zâne desenate-n rouă.

Dac-ar fi o iarnă să aleg,

m-aș gândi s-o vreau aproape-albastră

și să-l rog pe Moș un an întreg

să-mi picteze-Ajunul pe fereastră.

Și, de-ar fi s-aleg altă poveste,

pe un vârf de munte-aș construi

o căsuță numai pentru „este”,

ca să uit ce n-o să poată fi.

Poveste cu prieten

Azi am ascultat în clasă

o poveste chiar frumoasă

cu un crai ce-avea odată

trei băieți și nici o fată.

Și-a primit el o scrisoare

de la fratele mai mare

și le-a zis feciorilor

să plece la unchiul lor,

care nu avea băiat

ca să-l facă împărat.

Frații mari s-au speriat 

de un urs și-au renunțat,

și-atunci craiul i-a certat.

Dar feciorul cel mai mic

s-a temut numai un pic

și-a plecat în lume-așa,

cu un cal care zbura

și care-a mâncat și foc

și nici nu s-a fript deloc.

A! a fost și-o întâmplare

cu o babă cerșetoare,

nu mai știu cine era,

vrăjitoare, sau ceva.

Și-a plecat prințul în lume,

și n-avea el niciun nume.

Și, într-o pădure deasă,

nu știa cum să mai iasă,

dar un om cu fața spână

l-a băgat într-o fântână

și-acolo l-a păcălit,

Harap-Alb l-a poreclit,

i-a luat tot ce avea

și l-a făcut sluga sa.

Aici, doamna s-a oprit,

fiindcă ora s-a sfârșit,

și ne-a spus: -Nu e frumoasă?

S-o citiți pe toat-acasă.

Dar eu nu-nțeleg ceva:

calul nu putea zbura?

Și-atunci, de ce n-a trecut

PESTE codru? A căzut?

Și, dacă-și iubea stăpânul,

de ce l-a lăsat pe Spânul

să-l înșele-așa ușor

și să-l facă servitor?

I-am zis doamnei ce-am gândit

și atunci ea a zâmbit

și a spus cu voce tare:

-Foarte bună întrebare!

Copii, trebuie să spun

că prietenul cel bun

nu face în locul tău

niciun lucru, bun sau rău.

Doar rămâne lângă tine

când ți-e rău și când ți-e bine

și te-ajută, dacă poate,

însă tu le faci pe toate.

Doar așa poți învăța

din ce faci, câte ceva.

Parcă, parcă înțeleg...

Dar eu, dac-ar fi s-aleg

și-aș avea cal zburător,

l-aș pune să treacă-n zbor

peste codru, orice-ar fi,

și nu m-aș mai rătăci.

Poate-o să aleg altfel

când o să mai cresc nițel.

O lume colorată

-Ce culori știți voi, copii?

Noi am spus în cor: -Pe toate!

-Atunci, spuneți cum or fi

lucrurile colorate.

Eu am ridicat mânuța

și am zis: -Ele-s așa:

roșie e mașinuța

primită de ziua mea.

Galben mă fac eu la față

când mi-e rău și nu mă joc,

verde este varza creață,

care nu-mi place deloc.

Ochii Moșului, se știe,

sunt albaștri, cam așa;

albă e o pălărie

cum are bunica mea.

Orice pom pe care-l știu

are crengile maro,

iar pixul cu care scriu

are pastă indigo.

Liliacul de acasă

mama zice că-i „lila”,

eu zic că e mov, dar lasă,

dacă spune ea așa...

Sora mea, Simina, are

pijamale roz cu flori. 

Văd portocaliu în zare.

Negre-s penele de ciori.

După ce le-am spus pe toate, 

clasa m-a aplaudat

și-a zis doamna: -Ai dreptate,

totu-n jur e colorat.

Ortograme hamsterești

Hamsterii încep să crească 

și le place foarte mult

toată ziua să vorbească.

Mie-mi place să-i ascult.

Trăncănesc cu voioșie,

dar, dacă-i asculți mai bine,

te-nvață, fără să știe,

să vorbești chiar și pe tine

Uite, astăzi, bunăoară,

le era puțin cam foame

și, jucându-se-ntr-o doară,

au vorbit în... ortograme.

Gospodină grijulie,

Pica l-a-ntrebat pe Dei:

-Te-aș ruga să-mi spui tu mie

ce-ai dori acum să bei.

Cu un gust plăcut în gură,

Dei a spus: -Aș bea un ceai

și-aș mânca o prăjitură.

Dar tu ce mai ai să-mi dai?

-M-ai făcut să vreau pe dată

mere care-n pom  s-au copt

sau ecler cu ciocolată

și fursecuri, chiar vreo opt.

A râs Dei: -Ai vrea, se pare,

să te-ngrași. Nu ți-ar sta bine.

-E cam greu a-i da crezare

unui dolofan ca tine -

a zis Pica, bosumflată

și visând la cina sa,

Dei s-a corectat îndată:

-Ești frumoasă chiar și-așa.

Acum Pica, îmbunată,

i-a răspuns: -Cam ai dreptate,

fac mai bine o salată,

c-am și morcovi, și de toate.

Iată, deci, ce pot să facă

două gămălii pufoase

când nu vor deloc să tacă.

Spuneți voi, nu sunt haioase? 

Mere fără doctor

Ne-a spus doamna azi că, dacă

mănânci mere din livezi,

orice boală o să-ți treacă

și pe doctor nu-l mai vezi!

Am tăcut, n-am zis nimica,

dar de-atunci mă tot gândesc

la mătușa mea, Lucica -

ea e doctor, și-o iubesc.

Dacă îmi mai dă mămica

vreun măr dulce, parfumat,

n-o mai văd pe mătușica!

Sunt grozav de-ngrijorat...

Însă doamna-nvățătoare,

când i-am spus de ce mi-e frică,

a râs foarte, foarte tare

și mi-a zis: -Minune mică,

merele au vitamine

și te fac mai rezistent.

Poți să-ți vezi mătușa, bine?

Însă nu ca pacient

Doamna nu ne păcălește

și ne-nvață lucruri bune,

dar dacă, Doamne ferește,

acum s-a-nșelat, ia spune?

Deci acasă, mai pe seară,

i-am cerut mamei un măr -

ia să văd, oare-o s-apară

mătușica-ntr-adevăr?

Dup-o oră jumătate

a venit. Ce bucurie!

Doamna a avut dreptate,

pot mânca mere și-o mie.

Două daruri mititele

De trei zile-n casa noastră

nimeni nu e plictisit -

într-o colivie-albastră

două daruri ne-au sosit:

două gâgâlici pufoase,

cu sclipici în ochișori,

vesele și luminoase -

sunt doi hamsteri puișori.

I-a primit în dar Simina

vineri, chiar de ziua ei,

și de-atunci, bătu-i-ar vina,

sunt iubiți ca niște zei

Au de toate-n colivie;
roată, casă, tobogan
și semințe cam vreo mie,
cred că le ajung un an.

De-aș fi auzit vreodată
că doi șmecherei pitici
pot să-ți schimbe casa toată,
aș fi zis: -Ia fugi de-aici!

Dar acum văd eu prea bine
că, de când sunt ei la noi,
să fac treabă nu-mi mai vine,
sunt și eu copil ca voi.

Nu știm despre ei chiar toate,
dar ceva am observat:
ziua dorm pe săturate,
seara au chef de jucat.

Băiatu-i puțin mai mare,
iar fetița-i atâtica,
ne-au adus în suflet soare
și îi cheamă Dei și Pica.

Doi frați

Doamna ne-a-ntrebat așa:
-Ce știți despre Dumnezeu?
Toți au spus câte ceva
și-a venit și rândul meu:

-Eu cred că e bun de tot
și îi place mult de mine -
când mi-e rău de nu mai pot
cred că El mă face bine.

Drept să spun, nu l-am văzut,
dar știu că-i bătrân și are
costum roșu, chip plăcut,
ochii verzi și barbă mare.

Și dacă, din întâmplare,
mai fac vreo obrăznicie,
nu se supără chiar tare,
că-s copil și El mă știe.

A râs Oana: -Ce să spun...
Dumnezeu, la tine-n minte,
seamănă cu Moș Crăciun.
Dar eu i-am adus aminte:

-Nu am spus că Dumnezeu
are ochii verzulii?
Iar ai Moșului, zic eu,
sunt albaștri, ce, nu știi?

Și, dacă vreți să aflați,
Dumnezeu și Moș Crăciun
sunt eu sigur că-s chiar frați.
Eu atât vreau să vă spun.

Despre aritmetică

Azi la școal-am învățat

cum să facem adunări.

Eu sunt puțintel mirat 

și am niște întrebări:

dac-aduni o pisicuță

și-ncă una care-n spate

are numai o lăbuță,

nu fac una și jumate?

Sau dacă o oaie mare

o aduni cu doi miei blegi,

fac tot trei, la adunare,

cât fac trei oi mari întregi?

Și, de pildă, o furnică

de-o aduni c-un elefant,

chiar fac doi, la o adică??

Asta-i, zău, interesant!

Când e vorba de-adunare,

eu cam asta înțeleg:

orice lucru, mic sau mare,

îl consideri un întreg.

Aritmetica, adică,

zice că-s exact la fel

elefantul și-o furnică,

oaia mare și un miel.

Și atunci înseamnă, oare,

că un băiețel ca mine

este fix ca un om mare?

Asta-i tare, taaare bine...

Când ai șase ani jumate

Uite, asta chiar nu-mi place:

Mara, de vreo săptămână,

toată ziua nu-mi dă pace

și mă ia mereu de mână.

Nu știu ce are cu mine...

Chiar și ieri, când a sunat,

mi-a adus două praline

și m-a și îmbrățișat.

Mirosea grozav de bine, 

cred că s-o fi parfumat,

dar băieții-au râs de mine.

Gata, eu m-am săturat!

O aștept să vină-ncoace

și-i spun tare: -Știi ceva?

Lasă-mă pe mine-n pace, 

joacă-te cu-altcineva!

Mă privește bosumflată

și-mi întoarce spatele.

N-ai decât, ești doar o fată,

mie nu-mi plac fetele.

Da, așa e mult mai bine

și sunt tare încântat,

nimeni nu râde de mine...

Pfuai, ce bine c-am scăpat!

Bucuros, mă uit prin clasă -

Mara stă lângă Georgel;

mi se pare prea voioasă...

De ce dă mâna cu el??

Chiar nu mă interesează

cu cine vorbește ea.

Dar mă-ntreb: cu ce-o distrează

Georgel ăsta? Și ce vrea?

Un copac cu Moș Crăciun

Ne-a spus doamna să pictăm

fiecare-un copăcel

și apoi să desenăm

ce ne place nouă-n el.

Unii l-au umplut cu mere,

cu cireșe sau gutui

și-au zis toți că-i o plăcere

fructe dulci în el să pui.

Eu am desenat o pară,

dar am șters numaidecât -

nu e drept să ni se ceară

doar un singur fruct și-atât.

Doamna a venit la mine:
-Poți să faci tot ce ai vrea

să vezi într-un pom, e bine?

-Da, e mult mai bine-așa!

Ce să desenez eu, oare?

Nu pot face nuci și prune

și caise, că-mi plac tare -

ar fi comic, orice-ai spune.

Am luat altă hârtie 

și-un penson cu vârful bun

și-am pictat ce-mi place mie:

l-am făcut pe Moș Crăciun.

Am crezut că nu îi place

doamnei de copacul meu

și i-am spus că n-am ce face,

așa pom vreau să văd eu.

Însă doamna-nvățătoare

l-a văzut și a zâmbit:

-Mi-ar plăcea și mie tare

așa pom deosebit.

Prima zi „pregătitoare”

Pfuai, ce mare-i școala noastră!

Seamănă cu un castel:

intri printr-o ușă-albastră

și te rătăcești prin el.

Parc-aș vrea să fug acasă,

să mă-ntorc peste vreun an,

însă mama nu mă lasă

și mă ține de ghiozdan.

Văd și alți copii ca mine,

unii râd și-s bucuroși;

cred că o să fie bine,

altfel ar fi toți fricoși.

Mama intră într-o clasă

și mă trage după ea.

Văd o doamnă, e frumoasă,

oare n-o fi doamna mea?

Mă așez într-o băncuță,

n-ajung cu piciorul jos;

mă mănâncă o mânuță -

să mă scarpin? Nu-i frumos.

Apoi doamna cea frumoasă

ne urează „bun venit!”

E așa de bucuroasă...

Gata, sunt mai liniștit.

Nu-mi mai amintesc prea bine

ce-a mai fost, dar pot să spun

că am întrebat: -Mai vine

și la școală Moș Crăciun?

Vrăjitoarea bună

Nu e rău deloc la școală!

Numai ceasul nu-l iubesc;

dimineața, când mă scoală,

tare-aș vrea să-l mai opresc.

Dar, în rest, îmi place tare:

mai învăț, mai mult mă joc,

iar cu doamna-nvățătoare

nu mă plictisesc deloc.

Nu știu cum, dar când vorbește,

o ascult cu bucurie

și pe loc mă-nveselește,

cred că face vreo magie.

I-am spus mamei chiar aseară:

-Știi că doamna-nvățătoare

face somnul să dispară?

Ce zici, n-o fi vrăjitoare?

A râs mama mult și bine

și mi-a zis: -Să știi că este,

iar în suflețel la tine

școala toată-i o poveste.

Eu nu-s de acord cu mama,

fiindcă știu povești vreo sută

și în ele, vă dați seama,

vrăjitoarea e o slută,

și mai sunt și zâne rele,

iar la școală,-n clasa mea,

sunt doar fete frumușele

și niciuna nu e rea.

Iar a râs mama de mine:

-Puiule, când ai să crești

ai să înțelegi că-i bine

s-ai în inimă povești.

Un destin de scriitor

Într-o vară, Moș Crăciun

s-a gândit c-ar vrea să scrie.

A luat un pix mai bun

și o foaie de hârtie

și s-a dus pe un ghețar,

să nu fie deranjat.

-Hai să scriem, așadar -

azi mă simt cam inspirat.

Și-a scris textul următor:

„La un Pol, trăia odată

un vestit povestitor

cu o minte luminată.

Toată lumea-l cunoștea

pentru marea-i veselie,

însă nimeni nu știa

cât de bine putea scrie”...

După ce a scris așa,

Moșul s-a împotmolit -

pur și simplu nu știa

ce-ar mai fi de povestit.

A-nchis ochii, s-a-ncruntat,

și-a tot scărpinat bărbia...

Gata, muza a plecat.

A luat Moșul hârtia

și s-a dus în Sala Mare

s-o citească tuturor.

Dup-o clipă de mirare, 

toți au izbucnit în cor:

-Bravo, Moșule, frumoasă

odă ți-ai mai închinat!

N-am știu c-avem acasă

scriitor așa dotat.

Mulțumim că ne-ai dat vestea

că ești tare iscusit,

dar ia spune-ne: povestea

n-o mai scrii? Te-ai plictisit?

Ascultându-i, derutat,

cum se strică toți de râs,

Moșul s-a înfuriat:

-Eu nu vă mai spun nici „pâs”!

Știu și eu că geniul nu-i

înțeles și lăudat.

Deci vă puneți pofta-n cui -

nu mai scriu, s-a terminat!

Bosumflat și plictisit,

s-a-nchis Moșu-n dormitor

și-uite-așa s-a isprăvit

un destin de scriitor...

„Dușmanii”

Doamna azi ne-a arătat

o cutie cu bomboane,

acadele și batoane,

despre care am aflat

că-s „dușmanii cei mai triști”

și mai răi pentru dantură,

că „fac un dezastru-n gură”

și dau treabă la dentiști.

Ne-a mai zis apoi că-n ele

sunt „agenți dăunători”,

zahăr și îndulcitori,

care ne fac multe rele.

Eu n-am înțeles cumva:
cum o fi „dușman”, adică,

o bomboană mititică -

are pușcă, sau ceva??

Deci, atunci când vrem și noi

să mâncăm o acadea,

o să ne luptăm cu ea,

ca dușmanii în război?

Și nu sunt prea lămurit:

de ce-i „tristă” bombonica,

dacă-i numai atâtica

și mă face fericit?

Și eu cred că și-un dentist

e-ncântat să-și facă treaba,

altfel ar cam sta degeaba.

Deci chiar nimeni nu e „trist”.

Of, oamenii mari, adică,

se gândesc doar la ce-i bine.

Dar, dacă mă-ntrebi pe mine,

eu aș vrea o bombonică