Și ce toamnă ești, iubito

Și ce toamnă ești, iubito,

când te vor atâtea ploi

și-ți trec râuri printre gene

să ne bea pe amândoi.

Ce lunatici cresc în tine

pui însingurați de lup

când ți-e sufletul aripă

de albină fără stup.

M-ai legat la ochi cu ceață,

mi-ai pus lanțuri îngerești

să nu văd în tine ploaia,

să nu văd ce toamnă ești.

Și prin apele-nserate

care ți se plimbă-n trup,

nu auzi nici tu, iubito,

cum mă urlă pui de lup…

Liniște

Ninge peste lume ca de sărbătoare,

ca de liturghie ninge până-n noi,

se ascunde raiul în așa ninsoare,

parcă ne-ar da cerul morții înapoi.

Sfinții stau pe dealuri, prinși în rădăcină,

și în loc de aripi, ramuri le-au crescut,

în icoane albe s-a făcut lumină,

de zăpezi fântâna iernii s-a umplut.

Se trezește noaptea, liniștea-i albastră,

clopotul adoarme lângă clopotar,

omul de zăpadă crește sub fereastră

și se stinge focul între ochi de jar.

Mai pune-ți un suflet

Trec păsări de iarnă spre marginea serii,

cruci negre cu aripi înfipte în cer,

nu vor să se-așeze, pământu-i stingher,

nu știe să-și vindece umbrele verii.

Livada scrâșnește din dinții de gheață,

visează că sfinții copacilor cad,

în case Crăciunul mai doarme sub brad,

copiii au urme de îngeri pe față.

Se-aude ninsoarea târzie cum vine,

cum bate la ușă, deschide-i acum,

mai pune-ți o haină, mai pune-ți un drum,

mai pune-ți un suflet și ia-mă cu tine.