Odată, mai demult decât demult, când oameni nu erau și celelalte viețuitoare trăiau doar pe pământ și în ape, niciuna în aer, Cerul se plictisea de moarte. Stătea singur, deasupra tuturor și făcea mereu și mereu aceleași lucruri: seara trimitea Soarele la culcare și trezea stelele, iar dimineața stingea stelele și aprindea Soarele. Toate planetele se învârteau liniștite pe drumul lor și nimic nou nu se întâmpla.
Ca să-și mai treacă timpul, le-a dat voie Apelor de pe Pământ să ia din culoarea lui albastră și să-i oglindească chipul în luciul lor. Dar într-o zi, admirându-se în oceanele Pământului, au început să-l doară ochii de la atâta albastru strălucitor. Nu existau pe atunci ochelari pentru cer, iar ochii îl dureau tot mai tare. Deodată, i-a venit o idee: a adunat aburul care plutea deasupra pădurilor de pe Pământ, a făcut din el nori și și-a acoperit ochii cu ei. Era muuult mai bine așa!
După un timp, însă, a început să îl doară capul, pentru că norii erau prea mulți și prea grei și îl apăsau prea tare. I-a suportat cât i-a suportat, până când durerea lui de cap a devenit prea nesuferită. Așa că a început să sufle spre ei, ca să-i alunge.
Norii, jucăuși și nărăvași ca niște pui de dinozauri, au crezut că Cerul vrea să se joace cu ei și au început să se fugărească pe toată întinderea lui. În tropăiala lor voioasă, ba îl gâdilau la tălpi și el râdea de se cutremura, ba îl loveau peste tot și îi făceau vânătăi nemaipomenite.
Înfuriat și nemaiputând răbda durerea loviturilor și neplăcerea gâdiliturilor, Cerul a hotărât să trimită obrăznicăturile înapoi pe Pământ. Însă nu știa cum, și singurul lucru care i-a trecut prin gând a fost să le necăjească și el. Așa că și-a adunat toate puterile și a început să sufle spre nori tot mai tare și mai tare, ca să-i obosească și să-i facă să cadă de pe el.
Siliți să se fugărească atât de repede, norii s-au bucurat. Dar atâta goană fără încetare i-a obosit până la urmă și ei au început să se învinețească în obraji, nemaiputându-și trage suflarea. Epuizați, alergând din ce în ce mai bezmetic, au sfârșit prin a se lovi unul de altul. Copii cum erau, izbucneau în plâns după fiecare ciocnire mai dureroasă. Unii, cei mai furioși, începeau să se certe între ei iar strigătele lor erau atât de puternice, încât Cerul trebuia să-și acopere urechile, ca să nu-l asurzească. Iar când ciocnirile lor erau mult prea puternice, norii mai mari scoteau flăcări care se scurgeau de-a lungul și de-a latul Cerului, ajungând chiar până pe Pământ, unde aprindeau copacii și-i transformau în scrum.
După atâta hărmălaie, obosiți, îndurerați și furioși, toți norii s-au pus pe plâns. Și au tot plâns, până când n-a mai rămas nimic din ei. Lacrimile lor au căzut în pădurile și în apele Pământului, de unde, după o vreme, s-au ridicat din nou sub formă de aburi, plutind deasupra codrilor.
De atunci, de câte ori îl dor ochii, Cerul își face câțiva nori pufoși ca să-și domolească durerea, îi lasă să se joace un timp, apoi, când nu le mai poate suporta năzdrăvăniile, îi fugărește până când se lovesc, încep să plângă și cad din nou pe Pământ sub formă de lacrimi.
